SPORT | “GEMENELE” au spus adio canotajului: “Atît am putut face în canotaj. E mult? E puţin? Alţii trebuie să ne judece!”

Botosaneanca Georgeta Andrunache şi galateanca Viorica Susanu s-au retras din sportul de performanţă. După douăzeci de ani în care au scris istorie, cele două sportive se simt obosite psihic şi fizic

Intră oricînd în top 10 cele mai valoroase canotoare din lume, din toate timpurile. Georgeta Andrunache şi Viorica Susanu au adus împreună 25 de medalii de aur pentru România, între care nouă de aur! Erau obişnuite cu primul loc şi ne-au obişnuit şi pe noi cu primul loc. Poate tocmai de aceea, după ratarea de la Jocurile Olimpice de la Londra, unde au terminat pe locul 5, au plîns zile la rînd. “Cursa aia ne-a demonstrat că trebuie să renunţăm. Inima e mare, îşi doreşte mai mult, dar fizic nu mai puteam”, au spus cele două.

Au vrut însă să se retragă de pe podium, aşa cum şi intraseră în canotaj. Au urcat în barcă la Europene şi au terminat primele. “Deşteaptă-te, române!” s-a mai auzit încă o dată.

Ultima cursă a avut loc vineri, pe lacul Snagov, bătrînul Snagov care le-a fost casă timp de 20 de ani. “Ne-am săturat de el, îl urîm, dar în acelaşi timp îl iubim! E parte din viaţa noastră şi va fi pentru totdeauna”, spune Viorica Susanu.

– Geta, e greu să spui STOP carierei după mai bine de 20 de ani de performanţă în care ai cîştigat tot ce se putea cîştiga?
– E foarte greu! Ştiam însă că va veni şi acest moment. Acum mi se pare că a venit repede, că parcă ieri urcam prima dată în barcă, la mine, în satul Drăcşani, din judeţul Botoşani. Doamna Elena Iacob, prima mea antrenoare, m-a ajutat să urc prima dată într-o barcă. Anii au trecut însă repede, timpul nu iartă pe nimeni.

– Îţi aduci aminte prima competiţie oficială?
– Cum să nu? Era în 1989, la Campionatele Naţionale de viteză. Am urcat în barca de 8 plus 1 şi am cîştigat. Aveam abia o lună de canotaj.

– Acum, ai devenit un model, un etalon pentru canotajul românesc.
– Cred că avem deja un etalon: Elisabeta Lipă. Ea e o legendă. E persoana care a făcut cel mai mult pentru canotaj. Şi acum, ca fostă sportivă, luptă să ţină canotajul în picioare. Eu am egalat-o la medalii olimpice, dar nu am făcut din asta un ţel. Mi-aş dori să vină cineva din spate care să aibă şase medalii olimpice de aur, să ne întreacă!

– La ce a trebuit să renunţi pentru canotaj?
– (oftează) La multe. A trebuit să stau plecată 11 luni pe an de acasă. Nu am avut parte de distracţii, de cluburi. Dar cînd spun asta nu mă plîng! Nu m-a obligat nimeni. Am făcut asta că aşa am considerat, ca să reuşesc în viaţă. Şi satisfacţiile au fost pe măsura sacrificiilor.

– Ai cîştigat multe medalii. Ai una care ţi-e cea mai dragă?
– Am două, copiii mei: Ştefan, care are şapte ani, şi Miruna, cu patru ani mai micuţă. Ei sînt medaliile deosebite. Restul, celelalte, sînt toate la fel. Pentru toate am muncit, fiecare are povestea ei, fiecare are istoria ei. Cea de la Sydney mi-e dragă că a fost prima la Olimpiadă, la Beijing e ultima, cele de la Atena sînt şi ele la loc de cinste, chiar dacă au venit cu sacul, de ziceai că sîntem la Campionatele Naţionale!

– Mai şti cu cîte canotoare ai făcut echipă în barcă?
– Ooooo, am schimbat sute! Sînt însă fericită că am urcat cu canotoare precum Elisabeta Lipă, Doina Ignat, Marioara Popescu, Veronica Cochelea, Viorica Susanu. Canotajul românesc chiar a avut nişte generaţii de excepţie. Le mulţumesc tuturor, de la prima pînă la ultima!

– Care e cel mai mare regret al carierei?
– Mai întrebi? Londra e singurul regret, nu cel mai mare! Şi poate proba de 8 plus 1 de la Beijing. Şi acolo am avut o barcă valoroasă, care trebuia să cîştige. Londra a fost însă episodul negru. Am muncit la fel de mult, am făcut aceleaşi sacrificii, dar nu a fost să fie. Cu toate acestea, nu regret că m-am reapucat.

– Ţi-ai făcut prietene în canotaj? Cu cine te înţelegi cel mai bine?
– Am multe prietene, dar trei sînt deosebite. Lipă e naşa mea de cununie, părintele spiritual, Doina Ignat e ca o soră, la fel Suzi-Susanu. A fost ca partenera mea de viaţă, colega de pat (rîde). Am spus de multe ori că la canotaj, noi, sportivele, am fost ca o familie. Nu e nici o exagerare! Ne-am certat şi noi, am avut divergenţe, dar doar pe apă. În afară, pe mal, cum se spune, întotdeauna am fost prietene.

– Cu Viorica Susanu ai avut cele mai mari rezultate. Îţi mai aduci aminte cînd v-aţi cunoscut?
– Da, în 1991, la Naţionale. Prima dată am concurat însă împreună în 1997, la Mondiale, în barca de 8 plus 1. De atunci nu ne-am mai despărţit.

– Cum a fost viaţa ta în afara canotajului? Ai mai avut timp de altceva?
– Am avut o viaţă programată, calculată. Altfel nu reuşeam să fac nimic. Noi, în canotaj, avem o singură lună liberă pe an, toamna. Atunci m-am şi căsătorit, atunci îmi programam şi cele mai importante lucruri din viaţă.

– Te-ai gîndit ce vei face acum?
– O să mă ocup de familie, o să-mi duc copiii la şcoală, la grădiniţă. Acum mă simt cu adevărat un om liber. Mă simt însă obosită fizic, psihic. Londra m-a dărîmat. Poate că şi vîrsta îşi spune cuvîntul.

“Nu mă consider o vedetă. Sînt un om normal. Medaliile nu m-au schimbat. Sînt doar o persoană care a făcut sport de performanţă şi atît”
Georgeta Andrunache

“Am plîns de multe ori, am vrut să renunţ. Am plîns de durere, de bucurie, de ciudă, de greu. Dar am luat-o mereu de la capăt, am găsit puterea să mă ridic. Succesele mi-au dat putere”
Georgeta Andrunache

“Nu mi-am văzut copiii crescînd, nu am fost lîngă ei cînd au spus prima dată “mamă”. Asta înseamnă sacrificiu! Fără sacrificiu şi muncă, nu reuşeşti”
Georgeta Andrunache

sursa: gsp.ro