E știut în lumea sportului: e mai greu să te menții pe primul loc decât să ajungi acolo. Când au câștigat medalia de aur la Jocurile Olimpice de la Tokyo, Simona Radiș și Ancuța Bodnar, colega sa din barca de dublu rame, de-abia ce prinseseră gustul marilor victorii. Antrenorul lotului, Antonio Colamonici, restructurase componența bărcii cu doar doi ani mai devreme, iar adaptarea celor două fete, care nu mai trăseseră împreună din perioada junioratului, a fost aspră precum ramele ce rod din bătăturile palmei la final de antrenament.

„Ne chinuiam groaznic în timpul antrenamentelor, nu reușeam să facem legătura dintre noi să funcționeze, nu reușeam să facem barca să alunece. Stăteam, așa, în cameră, pe marginea patului, și ne gândeam că, poate, totuși, nu suntem potrivite să mai tragem împreună”, își amintește Simona.

Dar, oricât de bine ai ști de unde ai pornit și oricât de greu a fost drumul până la locul 1, aburii succesului olimpic n-au cum să te ocolească. Mai ales când ai puțin peste 20 de ani. Mai ales când câștigi singura medalie de aur a țării tale la ultima ediție a Jocurilor și toate blițurile presei sunt pe tine. Și mai ales când, după victoria de la Sea Forest Waterway din Tokyo, urmează o incredibilă serie de 26 de victorii consecutive. Ba, chiar și când, cum a fost cazul la Europenele de la Szeged din 2024, barca de două rame obosește, victoriile și medaliile de aur continuă să se lege pentru tine în barca de 8+1! Să lupți cu demonii care-ți spun că ești cea mai bună din lume și că, după atâtea confirmări, succesul devine normă, trebuie să fie o luptă la fel de dură precum cea de la antrenamentele fizice.

Sunt atâția sportivi care își pierd capul fără să fi câștigat altceva în afară de bani ușori. Nu e cazul Ancuței și al Simonei, care nu mai au loc de medalii prin vitrine. „Aurul de la Tokyo ne-a maturizat. Ne-a făcut să conștientizăm care e, de fapt, valoarea noastră ca sportive. Am înțeles potențialul pe care-l aveam; fiind foarte tinere, am simțit că puteam face astfel de rezultate și la următoarele ediții de Jocuri. Ca oameni, însă, acel rezultat nu ne-a schimbat deloc. Suntem la fel ca atunci când am început pe acest drum. Ne place să ne bucurăm pe moment de un rezultat, îi apreciem valoarea, dar, în același timp, conștientizăm munca care s-a încununat în fiecare medalie strălucitoare”, îmi mărturisește Simona.

„Ne vine natural să rămânem modeste. Nici Ancuța, nici eu nu ne considerăm mai presus de alții pe seama rezultatelor pe care le-am obținut. Ne-am respectat mereu și adversarii, și colegii, chiar dacă rezultatele lor au fost sau sunt sub ale noastre. Oricând poate veni o zi când cineva mai bun ne va învinge. Faptul că încercăm să rămânem în realitate, că suntem conștiente de ce trăim, faptul că ne antrenăm tot mai mult și tot mai intens pentru a nu lăsa să se întâmple prea curând sau prea des o astfel de zi ne ajută să ne păstrăm această atitudine modestă. Nu există tratament mai bun decât munca pentru patima mândriei”.

N-a trecut decât un deceniu de când antrenorul George Bulie a întâlnit-o pe Simona la ora de Matematică, materia ei favorită. „Ne-a povestit despre canotaj, iar eu habar n-aveam ce e canotajul. Doamna Elisabeta Lipă era singurul meu reper legat de sportul ăsta. Ce mi-a spus dânsul, ce nu mi-a spus, cert e că m-a convins să merg să văd cum e canotajul”. Când a ajuns acasă, „să se ceară” la trialul de canotaj, Simona era deja convinsă. Poate nu atât de sport, cât de ideea de a ieși din satul copilăriei și de a cunoaște o lume nouă și interesantă.

Părinții nu au prea fost de acord, dar Simona simțea că trebuie să meargă să vadă cum e la lotul de canotaj „măcar o săptămână”. Nu știa să înoate, dar senzația aceea de libertate pe care ți-o dă barca plutind în larg de lângă ponton alunga, pe dată, orice frică. Simona a știut imediat că acesta e drumul ei. Victoriile în fața felelor mai mari și mai vechi a fost doar confirmarea a ceva ce fata din Avrămeni, chitită să dea la Mate-Info cu câteva săptămâni înainte, o simțea prin toți porii.

Simona a plecat de-acasă. Dar cuvintele din poartă ale părinților, pe care le-a tot repetat în mersul ticăit al trenului spre Orșova, i-au învelit inima într-un filigran mai scump ca aurul medaliilor: „Nu uita să fii un om bun, să te înțelegi cu toată lumea, să îți faci prieteni peste tot!”. „Cuvintele astea s-au întipărit în sufletul nostru. Dorința noastră nu e neapărat aceea de a reuși noi înșine și-atât. Reușim să ne bucurăm și când câștigă colegii noștri. Bucuria e alta când toată echipa este fericită, cu zâmbetul larg pe față. Atunci când vezi pe cineva trist, parcă nici tu nu te poți bucura la fel. Rezultatele noastre – mulțumim lui Dumnezeu! – multe și frumoase, unele nici nouă nu ne vine să credem că le-am obținut, sunt rodul muncii grele pe care am depus-o. Suntem conștiente câtă muncă e în spatele victoriilor noastre și tocmai de aceea nu ne permitem să ni se urce la cap”, întărește Simona, îngânată de Ancuța, de care e nedespărțită.

„Sunt mulți oameni care au contribuit la omul care sunt eu azi. Și toți au avut această modestie”

După fiecare victorie – și sunt atâtea în cariera ei – Simona are un „ritual”. Până să lase bucuria să se dezlănțuie, își ia o secundă, secunda de după succes, în care derulează întreg „documentarul Netflix” al pregătirii de dinaintea competiției. E doar o secundă între suferință și bucurie: Simona își pune fața în palmele bătătorite de lupta cu vâslele și cu apa, de lupta cu ea însăși, și revede, pe repede-înainte, trecutul. O mie de instantanee pulsează, vii, în rănile din podul palmelor. Sunt acolo toate clipele de suferință, toate momentele de deznădejde, toții nervii, toți sfinții invocați cu disperare, toate gândurile negre și toate vorbele repezite. Toată durerea.

Cursa e gata, în tribune lumea exultă, comentatorii declamă cuvinte mari, organizatorii aranjează frumos medaliile pe catifele fine, un japonez de la tehnic caută de zor prin foldere mp3-ul cu imnul României, dar durerea, suferința, disperarea sunt încă acolo. „În secunda aia, văd toată pregătirea de dinaintea concursului. Văd imaginile dureroase, văd momentele în care am suferit… Apoi strig: <<Am reușit!>> și dispar imaginile acelea, gata! Îmi ia o clipă să uit tot greul și să mă pot bucura de succes”. Și-apoi, două-trei zile, câteva recepții și interviuri mai târziu, medaliile sunt puse în cui, iar Ancuța și Simona se conjură să o ia din nou de la început, de la zero, egale cu toate lumea.

„Sunt mulți oameni care au contribuit la omul care sunt eu azi. Și toți au avut această modestie. De la părinți, care trăiesc la țară și care m-au învățat toate lucrurile pe care le știu, până la prieteni, antrenori, colegii pe care i-am avut de-a lungul anilor, cu toții au lăsat o amprentă asupra mea. Simt că am de mică această modestie. De mic copil am crescut în sânul unei familii care mi-a insuflat aceste valori. Când crești cu astfel de principii, nu ai cum să te schimbi. De mică am văzut diferența pe care o poate face un om bun, ajutorul pe care îl poate oferi celorlalți din jur. Vedeam și exemplul negativ al altor persoane, și în gândul meu era mereu ideea că nu îmi doresc niciodată să fiu ca respectiva persoană, ci îmi doresc să fiu în cealaltă parte, să fiu omul care intervine atunci când se întâmplă ceva; omul care face bine”.

Lotul olimpic de canotaj al României face „prima pagină” după fiecare mare competiție. Iar așteptările de la fetele Elisabetei Lipă sunt mari de tot. Modestia le ajută pe Ancuța și pe Simona să lupte cu această presiune. „Noi ne axăm pe antrenamentele nostre, pe care ne dorim să le ducem la capăt cât mai bine, tragem să scoatem timpi cât mai buni, iar atunci când ne concentrăm doar pe noi și pe ce avem noi de făcut, nu lăsăm prea mult loc presiunii. Știm că Jocurile Olimpice sunt cea mai importantă competiție, știm că toată lumea se pregătește la nivel maxim și că la Paris vor fi cei mai buni dintre cei mai buni. Ne pregătim ca să ne întoarcem cu aurul acasă. Dar noi avem o vorbă, mereu când revenim acasă cu aurul după o mare competiție și reîncepem antrenamentele: Punem medaliile în cui și o luăm de la zero, egale cu toate lumea! Numai așa putem obține noi rezultate”.

**

Prin seria „La început“, ne uităm la sportivii români olimpici – și nu numai – căutând virtuțile predominante pe care sportivele și sportivii noștri le demonstrează: cultura muncii sau disciplina lor, credința lor, generozitatea, curajul, smerenia sau modestia, răbdarea și perseverența, dragul de țară și altele ca ele. Evidențiem aceste calități pentru că rolul formator al sportului de performanță tocmai acesta este: să ne ofere modele reale, să ne arate pe ce calități umane se sprijină reușitele celor pe care-i admirăm.