Sfântul Pavel Tebeul, cuvios nevoitor între anii 227-341, este considerat, în istoria monahismului, drept primul ascet care s-a retras în „cele mai dinăuntru ale pustiei”, primul eremit sau pustnic. Sfântul Pavel Tebeul este sărbătorit de către Sfânta Biserica în data de 15 ianuarie. El era din Tebaida de Sus, din Egipt, având multe bogăţii şi o minte luminată de învăţătură. Acest cuvios părinte a trăit pe vremea lui Deciu şi a lui Valerian, prigonitorii creştinilor. În anul 250, el a fugit în pustiu, în acele locuri începand să aibă loc persecuţii ale împăratului roman Decius (250-253) împotriva creştinilor.
Motivul pricipal al plecării sale în pustiu este invidia unchiului său, care îl pândea să îi ia averea. Pentru a scăpa să fie dat pe mâna prigonitorilor datorita credinţei sale, el a plecat şi a rămas toată viaţa în munţi. Aici şi-a schimbat teama de prigonitori în dor de călugărie. Şi intrând într-o peşteră, din adâncul pustiului, şi-a petrecut toata viaţa în pace şi în înlăturarea tuturor dorinţelor, şi a trecut către Domnul, la adânci bătrâneţi.
Sfântul Antonie cel Mare, auzind despre el, l-a căutat în pustie şi l-a cercetat, mai apoi povestind despre viaţa lui îmbunătăţită, locul anevoios în care trăise, şi celelalte osteneli pe care le-a făcut în viaţa lui lungă de 114 ani (91 de ani şi i-a petrecut în pustie).
La jumătatea secolului al V-lea trăia în Constantinopol un general numit Eutropius, slujitor la curtea împărătească. Dumnezeu îi dăruise trei copii. Doi erau ca și el, în slujba împăratului, iar al treilea, anume Ioan, sporea cu învățătura și cu rugăciunea. Spre a-l îndemna și mai mult în căile Domnului, Eutropius i-a dăruit o evanghelie ferecată cu aur. Într-o zi s-a oprit la casa generalului un monah venit tocmai din mănăstirea akimiților (neadormiți) din Bitinia (Asia Mică) care călătorea spre Ierusalim. Tânărul Ioan s-a înțeles cu monahul ca la întoarcere să treacă din nou pe la ei și să îl ia și pe el la mănăstire, lucru care s-a și întâmplat. Ioan s-a făcut, astfel, monah în mănăstirea neadormiților așa cum își dorea. După 6 ani a început să îi fie dor de părinți. El a mărturisit acest lucru starețului care i-a dat binecuvântare pentru a pleca să își împlinească dorința.
Pe drum, Cuviosul Ioan a întâlnit un sărac îmbrăcat în zdrențe cu care și-a schimbat hainele. Astfel, Ioan a stat trei ani la una din porțile lui Eutropius ca săracul Lazăr, în rugăciune, privindu-și părinții și frații, fără a mărturisii că este fiul și fratele acestora. Ioan nu voia să intre în casă. În cele din urmă, servitorii casei lui Eutropius i-au făcut o colibă chiar în locul de lângă poartă. După trei ani, Ioan s-a îmbolnăvit și știind că i se apropie sfârșitul, a cerut să fie dus în casă. Părinții au văzut la el Sfânta Evanghelie dăruită cu mulți ani în urmă și din acesta și-au dat seama că este fiul lor iubit. După patru ore, Cuviosul Ioan a trecut la Domnul în brațele părinților săi. Ei l-au îngropat lângă poartă, în locul unde îi fusese coliba și pe mormântul lui au zidit o biserică. Pentru timpul petrecut în colibă i se spune până astăzi „Ioan Colibașul.
