Sfântul Mucenic Patrichie

Scaunul Sfântului episcop Patrichie a fost cetatea Prusiei din Ţara Bitiniei. Acolo a propovăduit credinţa în Hristos, certând rătăcirea elinească şi întorcând pe mulţi de la închinarea idolilor la Hristos Dumnezeu. De aceea a fost prins de păgâni împreună cu trei preoţi – Acachie, Menandru şi Polien – şi au fost aduşi spre cercetare la Iulie, ighemonul Bitiniei, slujitorul cel mai osârdnic al dracilor. Iar acela mergând la apele cele calde, a poruncit să lege cu lanţuri de fier pe episcopul creştin şi pe preoţii lui şi să-i ducă după sine. Şi ajungând la apele cele calde şi scăldându-se pentru sănătate, a adus jertfe spurcatului zeu Asclipie şi urâtei zeiţe Sotirei. Apoi şezând la judecată şi punând de faţă pe arhiereul Patrichie cu preoţii săi, a zis către ei: „O, nebunule, cel ce te-ai alipit la basmele cele deşarte şi chemi pe Hristos, vezi cât este de mare puterea zeilor noştri? Vezi ce fel de lucrare de tămăduire au dat apelor acestora calde spre sănătatea noastră? Dar mai întâi să cunoşti ce fel este puterea şi ce fel este darul tatălui nostru, Asclipie, căruia şi tu să-i cazi înainte cu smerenie, cu rugăminte şi cu jertfe, de voieşti să scapi din legături şi munci şi să petreci cu pace în patria ta”.

Iar Sfântul Patrichie a răspuns: „O, cât de multe răutăţi ai spus în puţine cuvinte, ighemoane”. Atunci ighemonul a zis cu mânie: „Ticălosule, ce fel de răutăţi grăiesc eu, de care mă cerţi pe mine? Eşti dator a mărturisi că sunt adevărate, fără de înşelăciune şi vicleşug, toate lucrurile care se văd cu ochii. Oare nu vezi cu ochii tăi tămăduirile ce se fac din aceste ape calde, cu puterea zeilor noştri atotputernici?” Grăit-a Sfântul Patrichie: „Luminate ighemoane, pentru începătura, curgerea şi puterea de căldură a acestor ape, dacă doreşti să ştii adevărul, eu îţi voi spune, dacă voieşti să mă asculţi cu blândefe”.

Zis-a ighemonul: „Deşi nu aştept de la tine altceva, decât numai basme împodobite cu cuvinte, însă grăieşte, ca să aud ce ai să spui”. Grăit-a sfântul: „Nu am să-ţi spun basme, ci adevărul”. Zis-a ighemonul: „Deci, care este începutul acestor ape calde, dacă nu vei zice că este puterea zeilor noştri?” Iar sfântul a grăit: „Sunt creştin şi tot cel ce mărturiseşte această sfinţenie a creştinătăţii şi se închină adevăratului Dumnezeu al tuturor, are mintea plină de înţelegerea dumnezeieştilor taine; deci şi eu, măcar că sunt om păcătos, însă mărturisindu-mă a fi rob al lui Hristos, ştiu a arăta adevărul acestei ape”. Zis-a ighemonul: „Dar cine va fi atât de îndrăzneţ şi nesocotit, ca să creadă că este mai înţelept decât filosofii?”

Grăit-a sfântul: „Înţelepciunea acestei lumi este nebunie la Dumnezeu, pentru că este scris:Cel ce prinde pe cei înţelepţi întru viclenia lor. Iar Domnul nostru Iisus Hristos, mulţumind Tatălui Său, zice:Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pămân­tului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Şi iarăşi Apostolul zice:N-au cunoscut adevărul că, dacă l-ar fi cunoscut, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei”. Zis-a ighemonul către el: „Mari lucruri grăieşti, dar neînţelese; spune-mi însă cu a cui putere şi rânduială curg aceste ape calde şi fierb cu atâta căldură? Eu, cu adevărat, o socotesc aceasta semn al purtării de grijă a zeilor noştri, care au voit cu un chip ca acesta, să ajute sănătăţii omeneşti”. La acestea răspunzând Patrichie, arhiereul lui Hristos, a zis către ighemon: „Mai înainte de a începe a grăi, porunceşte, ighemoane, să se ridice îngrădirea aceasta, ca toţi să poată asculta cuvintele mele”. Şi poruncind ighemonul, s-a luat acea îngrădire şi a umplut poporul locul acela împrejur.

Deci sfântul a început a grăi aşa cu mare glas: „Focul şi apa le-a făcut din nimic acelaşi Făcător, Care a făcut neamul omenesc prin Fiul Său cel unul născut, Atotputernicul şi veşnicul Dumnezeu. Deci, din foc cu Cuvântul a făcut lumina, soarele şi pe ceilalţi luminători şi i-a rânduit astfel: pe unul să strălucească noaptea, iar pe altul să lumineze ziua; pentru că până acolo a întins puterea Lui cea atotputernică întru zidirea a toată făptura, până unde Voirea Lui a voit. Din ape a alcătuit tăria cerului şi pe aceleaşi ape a întemeiat pământul; iar cu purtarea Sa de grijă cea mai înainte ştiutoare, le-a rânduit pe toate acestea în cer şi pe pământ, fără de care nu era cu putinţă să vieţuiască omul, pe care îndată avea să-l zidească.

Şi ştiind mai înainte că oamenii cei zidiţi de El Îl vor mânia pe Atotputernicul Dumnezeu, Ziditorul lor, şi lepădând cinstirea cea adevărată a lui Dumnezeu, îşi vor face idoli fără de suflet şi se vor închina lor, de aceea a gătit două locuri la care se vor muta oamenii după această viaţă pământească. Locul cel dintâi l-a luminat cu lumina cea veşnică şi l-a umplut cu bogate şi negrăite bunătăţi; iar pe celălalt loc, l-a umplut cu întunericul cel neluminat, cu focul cel nestins şi cu muncile cele veşnice, pentru ca în locul cel luminos să fie puşi aceia care, ascultând poruncile Lui, se sârguiesc a-I plăcea Lui, iar în cel întunecos să se arunce aceia care, prin viaţa lor cea rea, supără pe Făcătorul lor şi dobândesc muncile cele veşnice.

Deci, cei ce vor fi în locul cel luminos vor vieţui în bucurie neîncetată şi fără de sfârşit cu viaţă fără de moarte; iar cei din locul cel întunecos se vor munci neîncetat în veacul cel nesfârşit. Şi despărţind Ziditorul focul de apă şi lumina de întuneric, precum le-a zidit pe fiecare din ele deosebi, tot astfel şi pe fiecare le-a aşezat deosebi la locul său. Însă foc şi apă este atât deasupra tăriei cerului, cât şi dedesubtul pământului. Deci, apa care se vede pe pământ, adunată în adunările sale, s-a numit mare; iar cea de sub pământ se numeşte adânc, din care adânc se trimite apă din sânurile pământului spre trebuinţa oamenilor şi a vietăţilor celor ce trăiesc pe pământ, ca prin nişte ţevi purtătoare de ape şi ieşind deasupra pământului, se face izvoare sau puţuri sau pâraie.

Deci, din acele ape, dacă vreunele se apropie cu curgerea lor de focul cel de sub pământ, acelea, încălzindu-se de fierbinţeala focului, izvorăsc ape calde; iar cele ce îşi au curgerea departe de foc, acelea fireşte sunt reci. În acest chip sunt şi aceste ape calde, deoarece se apropie de focul cel de sub pământ în curgerea lor. Iar în oarecare locuri adânci sunt ape mai reci, care îngheaţă ca gheaţa, de vreme ce sunt mai depărtate de foc. Deci focul cel de sub pământ este rânduit spre muncirea sufletelor păgânilor; iar apa cea mai dedesubt, care este rece ca gheaţa, se numeşte tartar.

Acolo zeii voştri şi închinătorii lor primesc munca care nu se sfârşeşte niciodată, precum a scris şi oarecare dintr-ai voştri făcători de stihuri, zicând: «Marginile pământului şi ale mării nu sunt nimic altceva, decât numai hotarele cele mai de pe urmă ale acelora la care Iapet şi Saturn – acesta este numele zeilor voştri – nu sunt mângâiaţi nici de strălucirea luminii soarelui, nici de răcorirea vântului». Adică zeii voştri, fiind în întuneric şi în tartar, nu-i luminează, nici nu-i încălzeşte lumina soarelui şi, fiind în foc, vântul nu-i răcoreşte. Tartarul este sub pământ, cu atât mai adânc decât alte adâncuri, cu cât cerul este deasupra pământului mai înalt decât toate înălţimile. Iar că focul cel de sub pământ este gătit pentru cei necuraţi, să te încredinţezi chiar din acel foc, care iese din pământ în Sicilia”.

Aceste cuvinte ale sfântului auzindu-le ighemonul, a întrebat: „Deci oare Hristos al vostru este ziditor al tuturor lucrurilor celor grăite de tine?” Sfântul Patrichie a răspuns: „Cu adevărat Hristos, iar nu altul, este Ziditorul a toată făptura, căci este scris:Toate prinîr-Insul s-au făcut şi fără de Dânsul nimic nu s-a făcut, din ce s-a făcut. Şi iarăşi:Zeii păgânilor sunt diavoli; iar Domnul cerurile a făcut”. Atunci, ighemonul a întrebat a doua oară: „Pe Hristos îl zici că este ziditor al cerului?” Sfântul a răspuns: „Pe Hristos îl zic, după ceea ce este scris, căvoi vedea cerurile, lucrul degetelor tale, luna şi stele pe care Tu le-ai întemeiat”.

Zis-a ighemonul: „Deci, de te voi arunca pe tine în aceste ape fierbinţi, al căror Făcător zici că este Hristos, iar nu zeii noştri, oare te va păzi pe tine Hristos nevătămat de fierbinţeala acestora?” Răspuns-a sfântul: „Ştiu puterea Hristosului meu, că poate, de va voi, să mă păzească întreg şi nevătămat de apele acestea, iar eu aş vrea, ca prin apele acestea, să mă dezleg din această viaţă vremelnică şi să vieţuiesc cu Hristos în veci. însă nu voia mea, ci voia Lui cea sfântă să se săvârşească întru mine, fără de care nici un fir de păr nu cade din capul omului şi nici o pasăre nu se prinde în laţ. Deci, să ştie cu adevărat toţi cei ce ascultă acum cuvintele mele, că pe aceia care se închină cu tine pietrei cele nesimţitoare, ca unui Dumnezeu, îi aşteaptă veşnica muncă în focul cel nestins de sub pământ şi în tartarul cel mai dedesubt”.

Unele ca acestea auzindu-le ighemonul Iulie, s-a pornit spre mânie şi îndată a poruncit ca pe sfânt să-l arunce gol, chiar în locul acela de unde ieşea apa care clocotea de fierbinţeală. Iar sfântul, fiind aruncat, a strigat, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, ajută robului Tău!” Şi dacă l-au aruncat şi a căzut în apă, picăturile de apă care au sărit din acel izvor erau mai fierbinţi decât scânteile focului şi, ajungând pe cei ce stăteau împrejur, i-au vătămat cu arderea cea iute. Iar Sfântul Patrichie şedea în apele acelea ca într-o răcoreală fără vătămare, dănţuind şi lăudând pe Hristos Dumnezeu. Pentru aceasta, ighemonul, aprinzându-se de mai multă mânie, a poruncit ostaşilor să scoată pe sfânt din apă şi să-i taie capul cu toporul, asemenea şi preoţilor lui.

Deci fiind dus la locul cel de tăiere, mărturisitorul şi mucenicul lui Hristos şi-a ridicat mâinile sale spre cer şi a zis: „Dumnezeule, împărate şi Stăpâne al tuturor, Cel ce ţii cu puterea Ta toată făptura cea văzută şi nevăzută, ascultătorule al tuturor celor ce te cheamă pe Tine cu adevărat, Care şi aceste ape calde, spre mântuirea drepţilor şi spre pedeapsa păgânilor le-ai zidit, stai acum mie de faţă, celui care mor întru mărturisirea credinţei Tale”. Apoi, sfârşindu-şi rugăciunea, şi-a plecat sfântul său cap spre tăiere, şi astfel s-a sfârşit prin secure, împreună cu el au fost tăiaţi şi cei trei preoţi ai lui: Acachie, Menandru şi Polien, şi toţi împreună au stat înaintea lui Hristos Dumnezeu, întru slava sfinţilor. Deci, Sfântul Patrichie a fost ucis cu împreună-slujitorii săi, în nouăsprezece zile ale lunii mai, luând cununa cea de cinste a biruinţei de la Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea, slava şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.