Sfântul Gavriil Ivireanul

Goderdzi Urghebadze (cel ce va să fie Sfântul Gavriil) s-a născut pe 26 august 1929, la Tbilisi, capitala Georgiei. Părinţii săi se numeau Vasile şi Varvara. Ei mai aveau doi copii, Emma şi Mihail, iar după naşterea lui Goderdzi, au mai avut o fiică, Julieta. Tatăl său era nu doar un comunist convins, ci şi un ateu militant, care a luat parte la distrugerea bisericilor, iar mama sa era prea puţin interesată de religie (Sub înrâurirea fiului ei, către sfârşitul vieţii s-a călugărit, intrând în obştea Mănăstirii Samtravro, sub numele de Ana; acolo a şi murit în anul 2002). Aşa că a fost botezat prin grija unei foste monahii, Tamara Beghiaşvili, la Biserica Sfânta Varvara, situată nu departe de casa lor, în cartierul Navtlughi. Goderdzi avea vreo doi ani când tatăl său a fost asasinat în circumstanţe care au rămas obscure. Familia i-a dat atunci numele de Vasiko, în amintirea tatălui său. In copilărie, Vasiko, deşi n-a avut parte de nici o educaţie religioasă, era plecat spre lucruri cucernice: construia bisericuţe din beţe de chibrituri şi erau zile în care, spre mirarea mamei sale, abia de mânca din puţinul ce se punea pe masă în acele timpuri de lipsuri; stătea mai degrabă singur, decât să se joace cu cei de vârsta lui; era un copil liniştit şi tăcut. Iubea mult animalele. Il durea să vadă cum cei ai casei pun curse pentru şoareci, aşa că făcea el nişte cuşti mici, în care-i prindea vii şi apoi le dădea drumul pe câmp. Ii erau dragi păsările, iar acestea, netemându-se de el, zburau în jurul lui, ciripind, şi i se aşezau pe căpşor şi pe umeri. A mers la şcoală la şase ani. Era un elev silitor, iubit de învăţători şi de colegi pentru blândeţea lui. La vârsta de şapte ani, a auzit pentru prima oară de Hristos într-un fel care l-a impresionat foarte tare şi care i-a schimbat cu totul viaţa. Intr-o zi, a văzut doi vecini certându-se şi l-a auzit pe unul dintre ei spunându-i celuilalt: „Ai vrea să mă răstigneşti ca pe Hristos, nu-i aşa?” Vasiko i-a întrebat pe cei ai casei de ce a fost răstignit Hristos. I s-a spus să se ducă la biserică şi să-l întrebe pe preot. Biserica era închisă, însă paznicul l-a întrebat pentru ce venise şi, aflând de la el ce şi cum, l-a sfătuit să citească „cartea despre Hristos”. Aşa că a strâns bani ca să-şi cumpere o Biblie, şi de atunci n-a mai avut alt gând decât să-şi închine viaţa lui Hristos. Lăsând de-o parte joaca, îşi petrecea zilele citind şi recitind ore în şir Sfintele Scripturi. Când se întorcea de la şcoală, îşi făcea iute temele, ca să aibă mai mult timp pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Iar seara se ruga mult. Părintele Gavriil a fost canonizat de Biserica Georgiei în rândul sfinţilor celor nebuni pentru Hristos, a căror pomenire liturgică se face ca pentru sfinţii monahi, chiar şi atunci când au fost simpli mireni. Sfinţenia de acest fel – rod al unei nevointe ascetice mult deosebită de toate celelalte nevointe – a devenit rară în zilele noastre, dar e cunoscută încă din primele veacuri, în toate epocile istoriei creştinismului. Boala şi suferinţele din ultimii ani de viaţă In ultimii ani de viaţă, părintele Gavriil s-a îmbolnăvit grav. Suferea de un edem şi pe deasupra îşi rupsese piciorul; din pricina fracturii netratate, vreme de un an şi jumătate, adică până la moartea sa, n-a mai putut să meargă şi a zăcut în pat. Când durerile se înteţeau, îl ajutau să se scoale şi stătea pe un scaun în faţa chiliei. Până să-şi rupă piciorul, era mare primitor de străini şi ospăta pe toată lumea cu bucate gătite de el. Când n-a mai putut să gătească, o ruga pe monahia Parascheva (cea care se îngrijea de el la chilie) sau pe vreo altă monahie să gătească pentru cei care veneau la el, poftindu-i la masă ca mai înainte, cu mare iubire. In toţi aceşti ani, chiar aşa, la pat fiind, a continuat să-i primească pe cei care îşi căutau la el ajutorul şi mângâierea. Se străduia din toate puterile să-i apropie pe oameni de Dumnezeu. Cuvintele sale pline de har şi de putere dumnezeiască pătrundeau cu marea lor căldură şi putere în inima omului, îm-plinindu-i nevoia şi preschimbându-l pe măsura bunăvoinţei sale. Rugăciunea lui fierbinte era pururea însoţită de potop de lacrimi, mărturie a adâncului milei sale, care frăgezea şi inima cea mai împietrită. Părintele Gavriil le propovăduia oamenilor, vorbindu-le de Dumnezeu, de iubirea aproapelui, de căinţă, smerenie şi bunătate. In ultimele sale zile de viaţă pământească, părintele Gavriil şi-a îndreptat cuvântul spre iubire. Pe cei care veneau să-l vadă îi învăţa şi-i îndemna cu lacrimi în ochi: „Aduceţi-vă aminte de aceasta: Dumnezeu este iubire. Să aveţi cât se poate de multă bunătate, ca să vă mântuiţi prin ea. Fiţi smeriţi, căci de slugile Sale cele smerite Se milostiveşte Dumnezeu. Pocăiţi-vă de păcatele voastre şi nu lăsaţi pe mâine căinţa, căci aceasta este o ispită de la cel rău. Iubiţi-vă unul pe altul, căci omul lipsit de iubire nu poate moşteni împărăţia cerurilor.” „Cu două săptămâni înainte de adormirea sa, istoriseşte monahia Parascheva, i s-a adus o icoană a Mântuitorului. In această icoană Hristos era înfăţişat purtând cunună de spini. I-am spus părintelui că această icoană îl va ajuta, dar mi-am amintit că se simţea mai bine de când i se pusese în chilie o icoană a Maicii Domnului. Am vrut să i-o aduc, dar a clătinat din cap şi mi-a spus: «Dacă n-ar fi; purtat cunună de spini, m-aş fi vindecat. Dar aşa înseamnă că voi muri în chinuri.» Ochii Mântuitorului din icoană erau închişi, dar după o clipă, în chip minunat, s-au deschis. Când i-am spus ce-am văzut, părintele mi-a zis: «Vei cunoaşte cu trei zile înainte clipa morţii mele.» Cu trei zile înainte de moartea sa, făceam rugăciuni către Maica Domnului pentru vindecarea părintelui. […] El mi-a cerut să stau lângă el şi să-i vorbesc toată noaptea, ca să rămână treaz. Am vorbit cu el multă vreme, dar dintr-odată am aţipit. Când m-am trezit, părinte-le nu dormea şi m-a mustrat pentru slăbiciunea mea. La orele patru ale dimineţii, m-a strigat: «Maică! Maică! Soră! Soră!» Lacrimile îi curgeau pe obraz. M-am aşezat în genunchi, iar el m-a binecuvântat, apoi a făcut semnul crucii înspre toate părţile, şi-a privit cu drag chilia şi a început să se roage, aţintindu-şi privirea la icoana Sfântului Nicolae. Mi se părea că întreaga chilie era plină de o mulţime de îngeri.” Cu o zi înainte de moartea sa, părintele Gavriil a spus: „A sosit vremea să mă duc.” A mângâiat cu dreapta icoana Mântuitorului, care era la căpătâiul patului, a tăcut o vreme, apoi a zis: „De la doisprezece ani Te urmez, Hristoase. Sunt gata, ia-mă!” Intreaga noapte, până în zori, s-a chinuit cum nu se poate spune, apoi a început să respire din ce în ce mai greu. Stareţa şi monahiile s-au strâns în jurul lui, dimpreună cu mama sa, care era călugăriţă în acea mănăstire, şi cu cei din familie; erau acolo câţiva mireni, un medic şi preoţii care se aflau atunci în mănăstire. Părintele Mihail, duhovnicul mănăstirii, era atunci în Tbilisi, la Patriarhie. „Am aflat că părintele Gavriil era pe moarte şi că se chinuia foarte tare. Părintele patriarh şi-a dat binecuvântarea ca Episcopul Daniel să meargă să citească rugăciunile ce se rostesc la ieşirea cu greu a sufletului. Ne-am dus în grabă la Mţkheta cu o maşină. Toţi ne agitam şi ne frământam la gândul că nu-l vom mai afla pe părintele Gavriil în viaţă. Episcopul Daniel însă ne-a liniştit spunând: «Părintele Gavriil, care este un credincios slujitor al Bisericii, n-o să plece dintre noi până n-o să vină episcopul.» Şi aşa a fost. Ne-am bucurat că l-am aflat încă viu. In clipa în care episcopul a sfârşit rugăciunile, părintele Gavriil ne-a răsplătit cu surâsul său plin de iubire şi a plecat în pace către patria veşnică.” Era 2 noiembrie 1995.
Părintele Gavriil a fost canonizat de Sinodul Bisericii Georgiei în anul 2012 și trecut în rândul sfinţilor celor nebuni pentru Hristos, a căror pomenire liturgică se face ca pentru sfinţii monahi, chiar şi atunci când au fost simpli mireni.