Sfântul Cuvios Martinian

Devenit monah la vârsta de 18 ani, Cuviosul Martinian a petrecut 25 de ani în înfrânare şi rugăciune, vieţuind într-o peşteră din apropierea Cezareei Palestinei. Dumnezeu l-a învrednicit cu darul tămăduirii şi mulţi oameni au dobândit vindecare prin rugăciunile lui. Martinian a vindecat şi mulţi îndrăciţi. Pentru aceasta, diavolul avea să aducă asupra Sfântului Martinian numeroase ispite şi năluciri, pentru a-l depărta de viaţa de sihastru. Cel mai mult l-a ispitit diavolul pe Martinian cu patima desfrânării. Astfel, odată, primind în chilia sa o femeie – nu s-a îndurat să o lase afară, pe timpul nopţii, pradă animalelor sălbatice – aceasta i-a mărturisit că venise pentru el, pentru a se convinge toată lumea că viaţa lui nu este vrednică de laudă şi că poate fi ispitit. Mai înainte de a cădea în păcat, însă, cuviosul a fost tras înapoi, prin dumnezeiescul har.

Atunci, aprinzând multe lemne, Martinian a sărit în mijlocul focului, dojenindu-se şi zicându-şi: “De vei putea să rabzi, Martiniane, focul iadului, lăsându-te în voia poftei, supune-te femeii!”. Şi aşa, arzându-se şi smerind sălbăticia trupului, pe femeia care şi-a venit în fire văzând toate acestea a trimis-o degrab la o mănăstire, să se pocăiască. Cuviosul s-a ascuns apoi pe o insulă pustie, unde a trăit timp de 10 ani.

Într-o dimineaţă, naufragiind o corabie, o fată care se agăţase de o scândură, a scăpat cu viaţă şi a ajuns la locul unde se nevoia sfântul. Acesta i-a lăsat fetei hrana şi adăpostul său, apoi s-a aruncat în mare şi a înotat până la ţărm, zicându-şi: “Fugi, Martiniane, să nu te ajungă ispita!”.

Sfântul Martinian şi-a petrecut ultima parte a vieţii pribegind din loc în loc, până când a sosit la Atena. Acolo, a adormit în Domnul, învrednicindu-se a fi îngropat cu mare cinste de episcopul locului. Sinaxarul aminteşte despre cele două femei, amintite mai sus, că şi-au desăvârşit viaţa, dobândind semnele sfinţeniei.

Prima, Zoe, s-a dus la mănăstire şi, trăind în curăţie, s-a învrednicit a face minuni. Cea de-a doua, Fotinia, a rămas pe acea insulă pustie până la sfârşitul vieţii sale şi a crezut în Domnul.