Scoaterea Sfintei Cruci

Sărbătoarea Scoaterii Sfintei Cruci a apărut la dorința grecilor si a rușilor de origine ortodoxă. Semnificația acestei sărbători este prăznuirea biruinței pe care rușii au înregistrat-o asupra bulgarilor, dar și grecii asupra sarazinilor (musulmanilor). Pe data de 1 august, la Constantinopol se scotea în procesiune lemnul Sfintei Cruci din Palatul Imperial.

Procesiunea pornea din Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, zidită de împăratul bizantin Iustinian cel Mare. Atunci, din paraclisul palatului împărătesc, Sfânta Cruce, care avea în ea părticică din Lemnul Crucii lui Iisus Hristos, era scoasă cu slujbă şi sobor. Era aşezată în Sfântul altar în raclă de argint şi ţinută după procesiune pentru închinare, până la 14 august, când se săvârșeau o serie de slujbe, menite să-i ferească pe credincioși de boli și suferințe. Iar din Miercurea Patimilor până în Vinerea Mare stătea pe un altar mic din aur în mijlocul Bisericii, fiind cinstită de împărat şi cei din suita împărătească, Patriarh, cler şi poporul binecredincios.

Acest moment liturgic mai amintește și de arătarea pe cer a Sfintei Cruci Sfântului Împărat Constantin cel Mare. Eliberarea grecilor de sub sarazini a avut loc în timpul împăratului Manuel Comnenul (1143-1180), iar acest lucru a putut fi realizat doar cu ajutorul Sfintei Cruci. În unele biserici rusești se obișnuiește ca în această zi să se săvârșească sfințirea mică a apei (aghiazma). Ortodoxia înalţă Sfânta Cruce în văzul credincioşilor în Duminica a treia din Postul Mare, precum odinioară se petrecea la Biserica Maicii Domnului de lângă Fanar şi la 14 septembrie în amintirea istorică din anii 335 şi 630.

Arheologia şi istoria creştină ne arată că lângă Golgota, împărăteasa Elena a descoperit  la anul 326 sub templul lui Venus, ridicat de împăratul Adrian în anul 111, Lemnul Crucii Sfinte (care a înviat un mort). Scriitorul bisericesc Eusebiu de Cezarea (260-341) scria în cartea sa „Vita Constantini” că în anul 327 i-a scris Sfântului  Macarie, patriarhul Ierusalimului, să construiască acolo o Biserică, pe cheltuiala lui. Sfânta Cruce a fost pusă la loc de cinste in Biserica Sfânta Cruce, ridicată de împărăteasa Elena. Tot Sfânta Elena a trimis la Roma, Lemn din Sf. Cruce, pe care o aşează in Capela din Palatul ei, azi numită Bazilica „Sfânta Cruce din Ierusalim” şi 2 piroane, unul fiind încastrat în coroana împărătească. După perioada iconoclastă şi cucerirea locurilor Sfinte de către păgâni,  bucăţi din Sfânta Cruce au fost împărţite Patriarhiilor existente.

Crucea Domnului este cinstită şi venerată aşa cum a statornicit Sinodul ecumenic de la Niceea (787). Lumea Crucii lui Hristos este creştinătatea: O taină a Crucii care pecetluieşte pe cel botezat. Crucea făcută în numele Sfintei Treimii confirmă unirea cu Dumnezeu pe orizontal şi vertical în cele 4 puncte cardinale. Crucea este deasupra simbolurilor geometrice, este „Axis mundi”: uneşte cerul cu pământul şi se amestecă timpul cu spaţiul. Crucea sfinţeşte totul şi explică taina Hristocentrismului, adică Hristos în mijlocul nostru, „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1, 18).

+) Părticele din lemnul Sântei Cruci se afla la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, la Roma, Constantinopol, Veria (Grecia), Veneția, Franţa (Saint Sernin din Toulouse; Capela ,La Vraie-Croix” din Anjou), Germania (Limburg an der Lahn), Belgia (Colegiul „Sfânta Cruce” din Liege), Spania (Santo Toribio de Liebana) la Mănăstirea Xiropotamou, din Munte Athos, la mănăstirile Soumela și  Ikosifinissa din Grecia. În România, părticele din Sfânta Cruce se află la mănăstirile Căldăruşani şi Ţigăneşti din judeţul Alba şi la Biserica Sfântul Vasile din București.

+) „Biserica îşi are rădăcina în lemnul Crucii, creştinii devenind ramurile ei. Hristos a fost răstignit pentru noi, cu trupul, sub Ponţiu Pilat şi Irod Tetrarhul, şi datorită ro Crucii şi Patimii Sale noi existăm” (Sfântul Ignatie Teoforul).