Povestea impresionantă a fraților din Botoșani care au plecat la muncă în lumea largă. Au fugit de sărăcie, au dat peste boală și singurătate: „Nu casa îmi lipsește, ci persoana care să mă întâmpine acasă”

Primul a plecat fratele cel mic, Ghiță – Gheorghe Chiponca. Are 44 de ani și muncește de 5 ani în Belgia, în construcții. 15 ani a lucrat în România la hidroizolații, în diverse orașe ale țării. În 2019, a aflat că trei frați din Craiova au înființat, în Belgia, firma de hidroizolații Roteam, așa că a luat drumul Belgiei.

Este mulțumit de salariu, chiar dacă programul de lucru este unul infernal – trebuie să se trezească zilnic la 4.30-5.00, șase zile din șapte. Câștigă 3.000 de euro pe lună, o grămadă de bani dacă e să îi comparăm cu cei pe care îi lua în România – 2.800 de lei pe lună.

Dar cum lucrurile nu aveau cum să meargă ca pe roate printre străini, căci nimeni nu îl aștepta acasă cu o mâncare caldă, Ghiță s-a îmbolnăvit de ulcer. A fost operat și trei luni a ținut un regim strict, la indicațiile medicului – mâncare de regim, fără alcool, fără țigări. Ulterior, s-a reîntors la stilul lui de viață și acum are iar dureri.

„Noi pe șantier mâncăm hrană rece: o conservă, un cârnat, o brânză, că nu vine nimeni cu ciorbă. Sunt zile bune și zile rele, când te enervezi și spui: Gata, mai stau puțin și plec! Dar după aia îți revii, cam așa e toată lumea”, povestește Ghiță pentru teleleu.eu

Gheorghe Chiponca

În 2021, l-a chemat la el și pe fratele lui mai mare rămas în România, Mihai (46 de ani). La rândul lui, și Mihai e mulțumit de banii pe care-i primește, dar are altă durere. De data asta, sufletească, nu fizică precum fratele său: nu și-a întemeiat o familie, iar acum e târziu să o facă.

„Mie nu-mi lipsește casa, mie-mi lipsește cine mă întâmpină acasă. Două relații am pierdut pe chestia asta, pe plecat prin țară și umblătură: du-te-ncolo, vino-ncoace, vezi că vin mâine, vin poimâine. N-am fost căsătorit și-mi pare rău că n-am făcut pasul ăsta; poate atunci eram un pic mai responsabil și nu mai umblam așa teleleu până la urmă pentru bani.

Nu plecam pentru distracție, nu mă duceam de dragul de a merge la Cluj sau la Bruxelles. Dacă aveam pe cineva acasă, era altceva. Poate restrângeam modul de gândire, poate mă trăgea de mânecă: Trebuie să stai cu mine.

Acum am 46 de ani; timpul trece. Dacă îmi iau o femeie și fac un copil, o să zică la grădiniță ‘E bunicul’ și aia nu prea e în regulă. Eu poate o să mă duc pe lumea ailaltă și copilul o să rămână singur. Pentru că dacă stau aici (în Belgia), nu o să ajung la pensie”, își varsă amarul botoșăneanul.

Mihai Chiponca

Belgia nu este, însă, singura destinație de peste hotare în care au ajuns cei doi botoșăneni. Au muncit și în Germania, lângă Koln, dar nici în Germania, nici în Belgia nu au reșit să viziteze nimic. Munca epuizantă le-a mâncat tot timpul, iar în singura zi liberă pe care o aveau într-o săptămână, preferau să se odihnească.

„Era un program infernal. Culegeam căpșuni și fructe de pădure și erau foarte multe, nici nu te lăsa să dormi. La 5.30 trebuia să fii în câmp și lucrai cât vroia el”, își amintește Mihai despre experiența din Germania.

„Uite unde suntem acum: în Zaventem (cazările muncitorilor români sunt într-o suburbie, la 12 kilometri de centrul orașului). E duminică (singura zi liberă). Duminica trebuie să mă duc să-mi iau un pui, ceapă, banane, iaurt, o smântână – ce-mi mai trebuie pe aici”, conchide Mihai.