În ţara noastră foarte mulţi dintre poliţişti nu fac ceea ce ar crede orice om că trebuie să facă un poliţist, adică să prindă infactori. Aceştia sunt acei poliţişti care doar lucrează la poliţie, dar deşi sunt poliţişti, ei nu prestează o muncă de poliţie. Deşi meseria de politist ar trebui în mod normal să fie una de sine stătătoare, acest lucru nu mai este de mult timp valabil în România, ci este doar o titulatură ce se atribuie tuturor celor ce lucrează pentru această instituție.
Orice om normal ce face referire la meseria de polițist, presupune că aceasta este îndeletnicirea de a prinde „hoțul”, la fel cum, când cineva discută despre meseria de medic sau asistent medical, știe că asta presupune îngrijirea celor bolnavi, iar exemplele pot continua.
Totuşi, o întrebare firească ar fi: unde şi care este problema sau anomalia, dacă există în poliţie tot felul de poliţişti încadraţi în unităţile de cultură, artă, sport, secretariat, administrativ, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi deservire?
Păi este foarte simplu. Se spune că dacă parchezi pe locul unui handicapat, corect este să-i iei şi handicapul! Adică, dacă tot eşti poliţist şi beneficiezi de acel statut special conferit de lege, trebuie să „beneficiezi” şi de dezavantajele acestui profesii, în caz contrar protecţia oferită de statutul special este inutilă. Concret, atunci când un poliţist din operativ, ce la serviciu prinde hoţi, tâlhari, violatori sau cu alte cuvinte, se ia de guleraşe cu scursurile societăţii, se află în timpul său liber şi iese pe stradă cu soţia şi copilul, se uită din când în când peste umăr, tocmai pentru că este conştient că există posibilitatea să se întâlnească accidental sau nu, cu clienţii săi de la serviciu. Acest lucru, nu mai este valabil în cazul acelor poliţişti ce lucrează în unităţile de cultură, artă, sport, secretariat, administrativ, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi deservire. Atunci de ce este nevoie ca ei să fie poliţişti şi să beneficieze de protecţia unui statut special?
O altă problemă şi mai importantă, este că atunci când cei ce ne conduc sau cei din presă, fac calcule şi stabilesc numărul de poliţişti raportat la numărul locuitorilor, avem nişte rezultate mincinoase şi ne furăm singuri căciula. Pentru că pe lângă faptul că sunt asimilaţi poliţiştilor toţi maidanezii locali sau soldăţoii din jandarmerie (care deşi ei trăiesc cu această impresie, nu fac muncă de poliţie), sunt luaţi în calcul şi toţi aceşti: doctori, instalatori, asistenţi medicali, lăutari, sportivi, secretare, şoferi, cameramani, ziarişti, purtători de polonice, plimbători de hârtiuţe, agenţi procedurali, purtători de grijă, etc care sunt poliţişti şi mulţi dintre ei au grade de comisari şefi sau chiar şi de chestor. Deşi toţi aceştia nu instrumentează dosare penale, nu prind hoţul, majoritatea nici măcar nu intră în contact cu vreun infractor, chiar şi după ce a fost prins de poliţiştii din operativ. Această categorie de personal din Poliţia Română este formată din poliţişti ce văd infractorii numai prin ziare sau la televizor, ei nu au contact direct cu scursurile societăţii.
Mai mult decât atât, când s-au stabilit criteriile după care s-au făcut disponibilizările în rândul poliţiştilor, primul şi cel mai important criteriu a fost cel al eliminării din sistem a celor cu „probleme”, adică acei poliţişti cercetaţi. Asta în condiţiile în care aceşti „poliţişti doar cu numele” datorită faptului că prin natura atribuţiilor pe care le au, nu intră niciodată în contact cu scursurile societăţii sau cu publicul, e logic că niciodată nu vor fi reclamaţi de infractorii pe care-i cercetează sau de oricine altcineva, cum se întâmplă în cazul celor din operativ, pentru că pur şi simplu, nu supără prin activitatea lor pe nimeni, chiar dacă greşesc.
Trebuie reamintit aici şi cum ministrul Igaş, ieşea în mass-media şi povestea întregii ţări că Poliţia Română este o intituţie prea „grasă”, pozând astfel într-un fel de axion al poliţiei, atunci când ne povestea despre eliminiarea paraziţilor şi mărirea numărului de poliţişti din stradă.
În realitate, lucrurile s-au întâmplat tocmai invers. Criteriile de disponibilizare au fost concepute astfel încât să protejeze tocmai pe aceşti „poliţişti doar cu numele”, iar cele mai şifonate structuri în urma disponibilizărilor au fost tot cele operative, pentru că după cum bine se ştie, numai cine nu munceşte, nu greşeşte.
Cum s-a ajuns în această situaţie? În cea mai mare parte, „mulţumită” încadrărilor din sursă externă, prin care foarte mulţi politicieni, demnitari publici sau şefi din minister sau poliţie şi-au introdus în această instituţie nepoţei, cumnaţi, amante, veri, vecini sau tot felul de cunoştinţe, sub falsul pretext că ar fi „specialişti”. Deşi în realitate majoritatea sunt doar nişte rataţi în domeniile în care s-au pregătit iniţial, pentru că dacă ar fi fost într-adevăr competenţi şi profesionişti, se realizau în acele domenii, unde remunerarea nici nu se compară cu ce primesc ca poliţişti.
O altă cauză ar fi şi subfinanţarea sistemului şi remunerarea personalului civil din poliţie la nişte nivele jignitoare pentru orice loc de muncă ce necesită o calificare. Datorită acestei anomalii, s-a împământenit artificiul prin care personalul din structurile de secretariat, administrativ, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi deservire, a fost trecut în corpul poliţiştilor, deşi nu prestează o muncă care să necesite protecţia oferită de statutul special.
Nu spun că munca celor din aceste structuri nu este importantă sau necesară, ci doar că acel statut special este complet inutil în aceste cazuri şi normal ar fi ca aceşti oameni să rămână „specialişti”, nu poliţişti. Şi să fie plătiţi corespunzător după adevărata importanță a muncii pe care o prestează. Numai aşa se vor elimina situaţiile penibile şi incredibile într-o societate normală, cum ar fi de exemplu, faptul că există „poliţişti” angajaţi în ultimii ani, fără să fi absolvit o scoală de poliţie şi care nu au tras niciodată cu o armă de foc înainte de a fi angajaţi. Sau existenţa unor compartimente penibile de „orientaţi” formate dintr-un ofiţer şi un agent (evident unul şef şi altul subordonat/executant) care au ca unică atribuţie de serviciu: ~întocmirea planificărilor~ (tabele, liste şi situaţii). Tare, nu!
