NATIONAL | Canalul Dunăre – Marea Neagră, 30 de ani de la inaugurare. Magistrala Albastră, construită cu sacrificiul deţinuţilor politici
Se împlinesc 30 de ani de când Canalul Dunăre – Marea Neagră a intrat în exploatare, după o muncă titanică depusă de angajaţi, militari, dar mai ales deţinuţi politici. Construcţia impresionantă face legătura între porturile dunărene din Europa Centrală şi Marea Neagră, fiind un obiectiv strategic pentru economia României.
Canalul Dunăre – Marea Neagră reprezintă în primul rând munca proiectanţilor din 30 de institute de cercetare şi proiectare, cu peste 30.000 de proiecte de estimare şi construcţie detaliate, semnate de peste 1000 de specialişti. Construcţia a necesitat excavarea a aproximativ 300 de milioane de metri cubi de sol şi rocă.
Cu o lungime de aproape 100 de kilometri, Canalul Dunăre – Marea Neagră este parte componentă a importantei căi navigabile europene dintre Marea Neagră şi Marea Nordului, prin Canalul Rin – Main – Dunăre. Folosind această rută, mărfurile din Australia şi Orientul Îndepărtat destinate Europei Centrale îşi scurtează drumul cu 4000 de kilometri.
Magistrala Albastră, construită pe sacrificiul deţinuţilor politici
Supranumit „Magistrala Albastră” şi inaugurat cu fast în urmă cu trei decenii, Canalul Dunăre – Marea Neagră a fost una dintre mândriile epocii comuniste. Istoria realizării braţului artificial al Dunării ascunde însă adevărate drame umane. Ceea ce era prezentat în presa comunistă ca o mare realizare s-a obţinut prin muncă forţată şi, de multe ori, cu sacrificarea deţinuţilor politici.
În anii 50, Canalul Dunăre – Marea Neagră a devenit un lagăr în care cei declaraţi „duşmani ai poporului” de către regimul comunist erau nevoiţi să muncească până la epuizare. La începutul deceniului, închisorile deveniseră neîncăpătoare, aşa că autorităţile au decis ca, de-a lungul canalului, să înfiinţeze colonii de muncă, active între 1949 şi 1955.
Zeci de mii de intelectuali, politicieni, ofiţeri sau preoţi au fost aduşi să muncească în cele 14 colonii, din care 12.000 doar la Poarta Albă. Printre ei, omul politic Corneliu Coposu, scriitorii Ion Caraion şi Barbu Brezianu sau prinţul Şerban Ghica.
Alături de muncitori şi militari, deţinuţii politici lucrau pe şantier cel puţin 12 ore. Primeau în schimb 750 de grame de pâine pe zi, pe care o mâncau cu varză fiartă, ceapă fiartă, sau, mai rar, cu fasole sau cartofi.
Gardienii îi băteau crunt pe deţinuţi. Mulţi dintre ei, extenuaţi de efort, foame sau frig, se îmbolnăveau grav. În colonia Capul Midia s-au stins, istoviţi de muncă, cei mai mulţi deţinuţi. Într-o singură zi, aici mureau răpuşi de efort sau maladii chiar şi şase oameni.
Până la oprirea primei etape a lucrărilor, în 1955, peste 100.000 de deţinuţi politici au fost aduşi la Canal, la reeducare prin muncă forţată. Pentru mulţi dintre ei, acest loc a reprezentat totodată şi mormântul lor.
Construcţia Canalului Dunăre – Marea Neagră avea să fie reluată după două decenii. Nimeni nu poate spune însă nici astăzi câţi deţinuţi politici şi-au pierdut viaţa pe şantierul canalului.
Pusă pe hârtie încă din secolul al XIX-lea, ideea construirii Canalului Dunăre – Marea Neagră avea să prindă contur abia la începutul anilor 50 ai veacului trecut. Întrerupte în două rânduri, lucrările la calea navigabilă supranumită „Magistrala Albastră” au fost finalizate în urmă cu 30 de ani.
Ideea construirii unui canal cu rol de scurtătură între Dunărea navigabilă şi Marea Neagră a apărut în 1837, dar experţii britanici ai vremii au avertizat că tehnica nu permite asemenea lucrări. După Războiul de Independenţă din 1877, lui Carol I i-a fost prezentat un proiect al unui nou braţ al Dunării, dar regele a refuzat să aprobe planul costisitor şi riscant. Abia în 1928, inginerul Aurel Bărglăzan a realizat primul studiu concret despre posibilul traseu al canalului. Ulterior, regele Carol al II-lea a înţeles importanţa unei asemenea construcţii, dar intrarea României în a doua conflagraţie mondială a schimbat priorităţile.
Regimul comunist a folosit planurile inginerului Aurel Bărglăzan şi a demarat lucrările în 1949, iar principala mână de lucru au fost deținuții politici. Propaganda comunistă a clamat timp de şase ani importanţa specială a proiectului, apoi a stopat lucrările. Abia în 1976, pe baza unor planuri noi, şantierul Canalului Dunăre – Marea Neagră a fost redeschis.
În cei opt ani de lucru continuu, au fost excavate 300 de milioane de metri cubi de rocă şi pământ, iar traseul a înghiţit 5 milioane de metri cubi de beton. 35.000 de oameni au muncit pâna la inaugurarea canalului, în mai 1986. Costurile construcţiei au depăşit 2,2 miliarde de dolari.
Canalul principal, lung de 64,4 kilometri, are o capacitate anuală de transport de 80-100 de milioane tone, iar pe ramura nordică, alte 15-25 de milioane tone. Dar cum veniturile sunt mult sub cele estimate, costurile nu pot fi recuperate în 50 de ani, aşa cum era planul iniţial. Practic, termenul se poate întinde până în anul 2600.
Canalul Dunăre – Marea Neagră în cifre
1949-1984
– 300 de milioane de metri cubi de rocă şi pământ;
– 5 milioane de metri cubi de beton;
– lungime: 64,4 km;
– total costuri: 2,2 miliarde de dolari.
Traseul Canalului Dunăre – Marea Neagră
– Cernavodă
– Saligny
– Mircea Vodă
– Satu Nou
– Medgidia
– Castelu
– Poarta Albă (unde se bifurcă)
Ramura sudică:
– Basarabi
– Agigea
Ramura nordică:
– Nazarcea
– Constanţa
– Ovidiu
– Năvodari
Sursa: digi24.ro
