NATIONAL | Bicicletele Pegas se întorc. Află istoria acestei renumite biciclete
Copilărie pe două roţi
– Sunt tineri, nostalgici şi curajoşi. Şi-au iubit bicicletele copilăriei cu patimă, aşa că la maturitate s-au hotărât să le readucă la viaţă. Aşa au apărut din nou pe piaţă celebrele biciclete Pegas. Doar că acum nu mai sunt pentru copii, ci pentru oamenii mari cu inimi rotunde –
Eu unul mergeam cu ea peste tot – la bunici, la pădure cu băieţii, la piaţă, la joacă. Devenise cel mai bun prieten al meu, unul pe care mi-l dorisem cu ardoare. Nu era chiar cea din visul meu. În el, în visul meu de copil, bicicleta avea un cadru drept şi gros şi cu un şurub la mijloc. Un şurub foarte iscusit care, odată slăbit, plia cadrul în două, ca toarta de la rama ochelarilor. Nu ştiu de ce făcuseră inginerii de la Zărneşti acel şurub, poate pentru ca bicicleta să poată fi îndoită şi să încapă în portbagajul unei Dacii. Noi nu aveam Dacie, şi deci nu aveam ce să fac cu acel şurub, dar de visat am visat la el toată copilăria. La el şi la Pegas-ul mare, cu cadru gros, aşa cum aveau unii copii din cartier.
În schimb, am primit cadou de la părinţi o bicicletă mai micuţă, cu un cadru subţire şi unduios, ca gâtul unei fete. Era roşie, cu aripi albe, claxon argintiu şi şa din piele. O chema Pegas Robusta. Nu ştiu de ce, că nu părea robustă deloc. I s-ar fi potrivit mai bine Micuţa, sau Slăbuţa, dar nu puteam eu să-i judec pe inginerii de la Zărneşti. O făcuseră şi gata! Era a mea! Şi cu ea puteam fi oriunde, într-o clipită de ochi, şi puteam să merg şi eu, în sfârşit, pe drumul mare, când nu mă vedea miliţianul, ca să mă oprească să îmi ia ventilele. Cu ea, cu bicicleta asta, mi-am trăit mai toate visele copilăriei, şi apoi i-am dat-o lui frati-meu, cu vise cu tot, să le ia şi el de-a valma şi să şi le trăiască pe-ale lui. Când am trecut pe Ucraina tatei, care era mare şi frumoasă şi comodă, cu şa cu arcuri şi pompă de umflat roţile, am uitat-o pe micuţa mea Robusta. Mă făcusem mare, iar visele copilăriei se micşoraseră. De dispărut nu au dispărut cu totul, dar s-au cuminţit şi acum stau închise într-un cotlon al inimii, de unde nu le scot decât atunci când e soare şi cald. Abia în clipele acelea îmi amintesc de bicicleta mea şi mă gândesc – ce s-o fi ales de ea?
Biciclete pentru copiii care au crescut
“Bicicletele Pegas au fost iubite de copii. Acum, că aceşti copii au crescut mari, noi ne-am gândit să le mărim puţin roţile, să le restilizăm puţin şi să facem astfel o bicicletă pentru acei adulţi care au fost odată copii, dar mai au încă dor de joacă. Acestea sunt noile biciclete Pegas”.
Sunt într-un gang cenuşiu de pe bulevardul Magheru, la doi paşi de Piaţa Universităţii, punctul fierbinte al Bucureştiului, acolo unde se coc revoluţiile de tot felul. Stau de vorbă cu un tânăr care zâmbeşte mereu. Doi ochi negri, ca de nevăstuică, mă scanează tot timpul interviului. Şi caută. Nu ştiu ce, poate că viitorul, poată că trecutul. Alexandru Manda este omul de marketing al companiei care a reînviat marca Pegas. Un brand, cum se spune astăzi. Tânărul antreprenor vorbeşte despre noua afacere în care este implicat, cu un soi de exaltare, pe care te-ai aştepta să o vezi la un poet sau la un artist. Şi asta, pentru că el nu doar vinde biciclete Pegas. Nu. El le iubeşte. Cu patimă.
“Singurul lucru pur din copilăria noastră sunt bicicletele. Când mi-a spus Andrei de proiectul lui, mi-a luat doar treizeci de minute ca să spun da! Faptul că faci ceva la nivel naţional, că ai reînviat un model pe şaua căruia toţi ne-am petrecut copilăria, ei bine, asta mi se pare extraordinar. E mult mai mult decât o afacere. E o revoluţie socială. Şi pe asta vrem să punem accentul”.
Andrei Botescu, cel despre care-mi vorbeşte acum Alexandru, este un tip mai degrabă retras şi timid. El e omul cu planul şi banii. Patronul, i-am fi spus după revoluţie. Dar e un alt fel de patron. Unul care s-a format în aerul acesta liber pe care, de bine-de rău, îl tragem în piept în fiecare zi de după decembrie 1989. A studiat Sociologia în Suedia şi are un master în postmodernism. E genul de om pe care te-ai aştepta să-l vezi în bibliotecă, cu o carte în mână, dar acum se întinde liniştit în fotoliul de nuiele şi zâmbeşte, uitându-se la bicicletele multicolore înşirate pe gang. A reuşit, chiar dacă mai are destul de mult până să facă bani din asta.
“Proiectul are şi o importantă componentă socială. Ne place că toţi oamenii care vin aici spun câte o poveste, povestea copilăriei. Îşi aduc aminte de prima bicicletă şi apoi de anii aceia care sunt, pentru orice om, învăluiţi în mister şi bucurie. Sunt amintiri la care mulţi nu mai au acces, iar bicicleta funcţionează ca un simbol magic care le declanşează o trăire foarte frumoasă. Sunt mulţi care nici măcar nu cumpără, dar vin aici, stau de vorbă cu noi despre proiect şi apoi ne felicită. Chiar dacă nu câştigăm încă bani, suntem fericiţi cu ceea ce facem”.
Începutul unui vis
Andrei le comandase tocmai în America. Două biciclete, una pentru el şi alta pentru prietena lui, frumoase şi scumpe, ca şi ţara în care fuseseră fabricate. S-a bucurat de ele o vară întreagă. Se întorsese de la studii din Suedia şi bicicletele acestea au fost ca nişte tovarăşi aduşi de dincolo, din lumea bună, din vest. Din păcate, şi hoţii şi-au dat repede seama de faptul că erau biciclete cu un pedigree de soi, aşa că atunci când a venit toamna, le-au furat. Întâmplarea asta nefericită a fost catalizatorul afacerii de acum. “M-am gândit să-mi iau un Pegas ca să nu mai atrag atenţia hoţilor. Nu voiam unul vechi, aşa că am încercat să-mi cumpăr unul nou. Am ajuns să sun la fabrica de la Zărneşti, dar cei de acolo mi-au spus că nu le mai fabrică demult şi că întreaga secţie care le producea a fost dezafectată. Şi m-am gândit – «Măi, dar dacă le-aş produce chiar eu? Cum s-ar face chestia asta?»”.
Aşa a ajuns Andrei la “marca Pegas care expirase, aşa că am luat-o gratis, pentru că statul nu a mai fost interesat de ea. Am fost foarte bucuros că am putut începe producţia noastră de biciclete sub acest nume, pentru că, în felul acesta, avem acces la amintirile tuturor românilor, la timpul în care lumea noastră era mai egală, cu mai puţine conflicte între noi. Cu numele de Pegas am dobândit, de fapt, o cheie spre copilăria tuturor românilor. Puţine mărci din lumea largă au o astfel de ocazie”.
Pe gangul în care bicicletele noi stau înşiruite cuminţi se lasă seara. Ne amintim toţi trei de anii când eram nişte puştani şi de prima bicicletă. “Străbăteam tot Bucureştiul, mă aventuram şi pe şosea, atunci când nu mă vedeau părinţii”, povesteşte Andrei. “Era fantastică, pentru că mă puteam duce să-mi caut iubitele în cartiere în care altfel nu puteam ajunge. Pentru mine, excursiile acelea erau adevărate aventuri”.
Pentru Alexandru a fost altfel. “La mine, bicicleta copilăriei a fost omorâtă de un… calculator. Îmi amintesc că în 1996, mama a vândut un Oltcit vechi şi mi-a luat un calculator nou. De atunci, nu mi-a mai păsat de bicicletă, eram în altă stare. Să ştiţi că bicicletele se duşmănesc cu computerele”.
Cine cumpără noile Pegas?
A intrat pe gang, în timp ce le luam interviul celor doi antreprenori. Un tip uscat şi elegant, pedant chiar, cu costum scump şi ceas aurit. Tânăr cu bani. Mulţi bani. S-a uitat atent la bicicletele multicolore şi a întrebat scurt: “Puteţi trimite una în Elveţia? O plătesc chiar acum!”. Comanda m-a năucit. Nu mă aşteptam ca dintr-un gang de pe Magheru să plece bicicletele Pegas în lumea întreagă. Şi totuşi o fac. Le comandă nu numai românii nostalgici, ci şi străini de tot soiul. Americani, englezi, belgieni, britanici, elveţieni. Le plac bicicletele acestea, pentru că sunt altfel, nostalgice, Alexandru şi Andrei şi-au închis în ele şi o bucăţică de suflet, nu numai banii.
“Am fost contactaţi de doi antreprenori. Unul din Canada, iar altul din Italia. Ne-au spus că vor să deschidă la ei reprezentanţe Pegas. În străinătate, bicicletele noastre sunt bine văzute, li se par interesante. Am avut chiar şi o echipă de la radioul cultural al Germaniei, care a venit în România să ne ia un interviu, şi o alta, de la un post de radio austriac”.
Şi uite aşa, o marcă moşită, iniţial, de comunişti, a luat cu asalt vestul capitalist şi se pare că are şi şanse de a-l cuceri. Cei doi tineri au ambiţii mari. Pentru ei, bicicletele sunt un fel de terapie. “Noi ţinem foarte mult şi la proiectul social, pentru că bicicletele ne pot ajuta foarte mult să avem oraşe mai curate şi să fim mai sănătoşi”, spune Alexandru. “Să mergi la serviciu pe două roţi îţi face bine. Nu doar la trup, ci şi la psihic. E o descărcare de energie fantastică. Pentru mine, bicicleta e o terapie. Eu dacă stau prea mult cu ochii în calculator, mă urc pe bicicletă, dau o tură şi apoi sunt ca nou. Am dori ca în companiile mari să existe biciclete de serviciu. Sau măcar să aibă parcări speciale. Bicicleta este pură. Nu are culoare politică şi e accesibilă tuturor”.
Sună ca un crez, nu? Crezul noii generaţii de români. Unii care au ambiţia să fie mai buni ca vecinii lor din vest. Şi uite că se poate!
Sursa: www.formula-as.ro
Va rog sa treceti la poza cu bicicleta rosie(“vehea bicicleta robusta” ) sursa de unde ati luat poza , sau o stergeti ! Poza cat si bicicleta imi apartin si nu am fost instiintat ca va fi folosita in articolul de mai sus !
Sursa este precizată.