Una dintre cele mai importante mega-structuri construite vreodată în România este barajul ridicat pe Prut la Stânca-Costeşti în judeţul Botoşani. Specialiştii care îl administrează spun că pentru ridicarea acestuia s-a cheltuit echivalentul a 60 de tone de aur.
În nordul României, Prutul reprezintă ultima redută a Uniunii Europene. În dreptul localităţii Stânca din judeţul Botoşani, uriaşul râu ce desparte România de Republica Moldova este întâmpinat şi îmblânzit de una dintre cele mai mari structuri hidrotehnice din România.
Este vorba de barajul de la Stânca-Costeşti, un munte de beton şi oţel-beton care barează apele năvalnice ale Prutului şi, după ce le „înmoaie“, le lasă să treacă prin uriaşele ecluze.
Este una dintre puţinele mega-structuri ale „Epocii de Aur“, ridicată în anii ’70, dar care îşi găseşte utilitatea şi în anul 2015, fiind şi una dintre cele mai impresionante construcţii de acest gen din Europa. „Este o construcţie superbă şi extrem de puternică. Barajul nu a fost niciodată reabilitat sau deteriorat. Este intact. Îmblânzeşte apele Prutului. Este singura construcţie capabilă să reziste acestui râu care antrenează în anotimpurile ploioase miliarde de tone de metri cubi de apă. Este remarcabil. Oferă protecţie, energie, este obiectiv turistic şi o punte de legătură cu Republica Moldova“, spune Costică Macaleţi, prefectul Botoşaniului, fost inginer la Gospodărirea Apelor din Botoşani în perioada comunistă.
Şi într-adevăr, pe şoseaua urcată pe spinarea uriaşului din beton, care leagă, traversând Prutul, România de Republica Moldova, trec zilnic sute de români şi basarabeni prin punctele vamale aflate la ambele capete ale barajului, adică la Stânca, pe partea românească şi la Costeşti, în Republica Moldova.
CIFRE IMPRESIONANTE
Barajul de la Stânca-Costeşti este uriaş. Directorul barajului, Mircea Vucovici, care a lucrat o viaţă aici îndeplinind diferite funcţii, îl cunoaşte cel mai bine.
Dezvăluie că din punct de vedere statistic, barajul de la Stânca-Costeşti este cel de-al doilea baraj din ţară ca importanţă, ca putere de reţinere a apei şi ca întindere a lacului de acumulare, după Porţile de Fier I. Autorităţile botoşănene spun că tot din acest punct de vedere, este cel de-al treilea baraj al Europei, fără să luăm în calcul zonele estice ale Rusiei. Cifrele care arată puterea şi capacitatea barajului sunt impresionante.
Barajul de la Stânca are o înălţime de 43 de metri şi un coronament care depăşeşte 300 de metri. Totodată, are o capacitate de 1,4 miliarde metri de cubi de apă, cu un lac de acumulare întins pe o suprafaţă de 6.000 de hectare la capacitate medie, iar la nevoie, putând să se extindă şi pe 9.000 de hectare la retenţie maximă. Cei care lucrează la Stânca-Costeşti spun că au grijă de poarta Prutului în Moldova, un adevărat scut al Moldovei, dar şi al unei importante zone din Republica Moldova.
„Barajul este vital pentru Moldova şi nu numai. Aici nu vorbim doar de judeţul Botoşani, unde este situat, ci de întreaga regiune a Moldovei. Lunca Prutului, pe toată lungimea ei până la Galaţi, fără barajul de la Stânca-Costeşti era inundată, în medie, o dată pe an şi arăturile de toamnă trebuiau refăcute şi câteodată şi însămânţările, în funcţie de amploarea viiturii. Ar fi un adevărat dezastru fără el. S-ar pierde gospodării şi vieţi omeneşti“, spune Mircea Vucovici, directorul barajului Stânca-Costeşti.
Şi asta în condiţiile în care Prutul, în perioadele cu ploi abundente, vine cu o viitură de peste 1.500 de metri cubi pe secundă şi este capabil, spun specialiştii de la baraj, să inunde peste 70.000 de hectare.
BARAJ CONSTRUIT CU 60 DE TONE DE AUR
Tocmai din cauza furiei Prutului a fost ridicat şi barajul de la Stânca. Povestea construcţiei începe în anul 1952, când între reprezentanţii României comuniste şi cei ai URSS au avut loc întâlniri pentru a găsi soluţii de zăgăzuire a Prutului, care devasta ambele maluri ale râului.
„Prutul distrugea tot şi pe partea românească, şi pe malul deţinut atunci de URSS. S-au întâlnit şi au hotărât să facă un parteneriat şi împreună să construiască un baraj. A fost aleasă zona de la Stânca, fiindcă aici sunt stânci naturale pe ambele maluri, parcă anume lăsate acolo pentru aşa ceva.
De ele urma să fie „ancorat“ barajul. Doreau să facă cel mai puternic baraj din zonă. Era şi nevoie, la ce viitură venea pe Prut“, spune Mircea Vucovici. S-a stabilit ca URSS să contribuie cu o parte din bani şi anumite tipuri de materiale, în timp ce românii duceau tot greul construcţiei şi asta fiindcă pe partea românească erau uriaşele deversoare ale barajului prin care furia Prutului era „îmblânzită“ şi apoi râul era lăsat să curgă liniştit până la Galaţi. Construcţia propriu-zisă a început în 1971, când au fost stabilite şi costurile finale cu materiile prime şi cu pagubele rezultate în urma amenajării lacului de acumulare.
Conform „Acordului între guvernul Republicii Socialiste România şi guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste privind construirea în comun a Nodului hidrotehnic Stânca-Costeşti de pe râul Prut, precum şi condiţiile de exploatare a acestuia“, publicat în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România din 1971, costurile finale de construcţie ale barajului au fost de 61.867.000 de ruble, românii contribuind cu cea mai mare parte. Era o sumă colosală, având în vedere că o rublă transferabilă era aproape echivalentul unui gram de aur pur. „În total, dacă facem un calcul, acest baraj a costat nu mai puţin de 60 de tone de aur pur“, adaugă Vucovici.
Un preţ care înfioară. Însă materialul principal folosit pentru „scutul“ frontal al barajului era „oţel-beton“, un material considerat indestructibil de sovietici şi mai apoi dăruit românilor şi pentru alte construcţii, în compensaţie pentru cheltuiala mai mare a părţii româneşti cu ridicarea barajului. Odată demarate lucrările, a durat şapte ani de muncă asiduă pentru ridicarea colosului din beton. Uriaşele stânci care-l susţineau au fost forate, umplute cu beton, şi s-a amenajat fundaţia.
A fost folosit în mare parte beton românesc, în jur de 4 milioane de metri cubi, cu o compoziţie specială. În proporţie de 100% a fost ridicat de muncitori şi ingineri români. A fost finalizat în 1978, inaugurarea oficială având loc pe 4 noiembrie. Sacrificiile au fost uriaşe, pe lângă cele materiale, mii de oameni fiind nevoiţi să-şi părăsească locurile natale. Pentru amenajarea uriaşului lac de acumulare au fost strămutate opt sate de pe ambele maluri ale Prutului: Stânca, Movila Ruptă, Ripiceni, Ştefăneşti, Cinghina, Lehneşti, Raşca si Costeşti.
„PODUL DE FLORI“ DE LA STÂNCA-COSTEŞTI
Pe barajul de la Stânca-Costeşti a avut loc şi un moment istoric. Pentru prima dată preşedintele României, la aceea vreme Ion Iliescu, şi cel al Republicii Moldova, Mircea Snegur, s-au întâlnit în 1990 pe drumul care străbate barajul de o parte şi de alta a Prutului, fiind creat acel renumit „Pod de flori“, la care au participat oficialităţi, dar şi oameni simpli de pe ambele maluri ale Prutului.
Totodată, pe baraj, la mijlocul distanţei, se află şi „Casa Prieteniei“, un spaţiu administrativ gestionat în comun de cele două state. În momentul de faţă, barajul de la Stânca-Costeşti leagă cele două vămi, cea românească de la Stânca şi cea moldovenească de la Costeşti.
Barajul se află în administrarea comună a României şi a Republicii Moldova, toate deciziile fiind luate de reprezentanţii celor două părţi, inclusiv câtă apă este eliberată în lacul de acumulare sau câtă trebuie pompată în cele două hidrocentrale. Lacul de acumulare a devenit un habitat în sine, fiind vizitat de păsări ce mai pot fi văzute doar în Delta Dunării, căutând peşte care se află din belşug în apele Prutului. Din punct de vedere turistic, barajul nu este exploatat, fiind cunoscut mai mult de cei care locuiesc în apropiere sau de turiştii care au trecut în Republica Moldova prin vama de la Stânca şi au rămas impresionaţi atât de mega-structura construcţiei cât şi de frumuseţea lacului de acumulare.
VIITURA DIN 2008, TESTUL SUPREM AL CONSTRUCŢIEI
Barajul este ancorat de stâncă, consolidat cu contraforţi şi platoşe din beton. În mijloc se află deversorul care lasă să treacă apa doar după ce este „îmblânzită“ de „scuturile“ şi contraforţii din beton. Pe coronamentul barajului a fost amenajat un pod cu şosea care făcea legătura dintre România şi URSS, iar acum între România şi Republica Moldova. Totodată, în subterane se află un labirit de tuneluri, chiar dedesubtul lacului de acumulare.
În aceste tuneluri, se află şi mecanismul care ajută barajul să reziste viiturilor. Este vorba de o cameră de comandă care activează clapetele stăvilarului, adică şase plăci metalice, care sunt ridicate şi coborâte pentru a lăsa sau a împiedica apa să pătrundă în lacul de acumulare. Specialiştii de la baraj spun că această structură este unicat în ţară. Pe lângă forţa şi capacitatea ei de a reţine apa din viitură,, structura acesteia este unică. Este singurul baraj din ţară făcut din beton şi pământ.
„Are zona de baraj din beton, zona de baraj cu contraforţi şi de asemenea, pe mijloc este o zonă de baraj cu casete din beton întărit cu balast. Dar este şi o zonă de baraj de pământ, protejată cu dale din beton“, spune Mircea Vucovici, directorul barajului. Această zonă din pământ oferă „elasticitate“ structurii şi o ajută să reziste la cele mai puternice viituri. Totodată, pentru orice infiltrări de apă, barajul are drenuri amenajate într-o uriaşă galerie de drenaj. Marele lac de acumulare are şi patru fante uriaşe prin care se fac „golirile de fund“, adică este eliberat surplusul de apă. „La vremea când s-a construit, era o structură uluitoare“, precizează Macaleţi.
„AM O ÎNCREDERE DEPLINĂ ÎN EL“
Au trecut mai bine de 37 de ani de la construirea barajului. În tot acest timp, „uriaşul din beton“ şi-a făcut constant datoria. Dacă Siretul, Jijia sau Miletinul continuă să producă pagube an de an, Prutul este potolit, iar toate aşezările şi culturile din lunca Prutului sunt ferite tocmai datorită barajului. Nu a fost niciodată reabilitat şi nici nu dă semne de slăbiciune. Testul suprem al barajului a fost în anul 2008, când apele umflate de ploile din Ucraina au adus o viitură fără precedent.
Prutul venea cu o forţă incredibilă. S-a izbit cu furie de barajul de la Stânca. Colosul ăsta nici măcar nu s-a clintit. Şi asta în condiţiile în care a trebuit să facă faţă la 1,3 miliarde de metri cubi de apă în doar câteva ore.
„Nici nu s-a pus problema să nu reziste. Am o încredere deplină în el“, spune cu mândrie directorul barajului. În acel an a fost atinsă şi o cotă istorică la baraj, acesta ajungând la limita de 98,2% din capacitatea lacului de acumulare. Vucovici spune că mega-structura construită în anii comunisului poate să o ducă mult şi bine, fără să fie înregistrate fisuri sau alte defecţiuni.
SURSĂ IMPORTANTĂ DE ENERGIE
Pe lângă prevenirea inundaţiilor şi protejarea întregii zone, barajul de la Stânca-Costeşti şi lacul său de acumulare aferent, au şi un alt rol: acela de a produce energie electrică.
Pe ambele capete ale barajului, încă din 1978, au fost amenajate hidrocentrale, retehnologizate de-a lungul timpului. Practic, forţa apei comasată în lacul de acumulare, alimentează hidrocentralele şi produce energie electrică. Sunt două grupuri electrogene, de câte 16 MW fiecare. Orice metru cub este folosit energetic. „Sunt utilizabile şi astăzi“, precizează Mircea Vucovici. Practic, apa se scurge printr-o serie de galerii către turbinele hidrocentralelor, alimentându-le. Acestea produc pe ambele maluri ale Prutului 10 MW pe oră.
Barajul are şi alte funcţii. Nu este util doar atunci când este prea multă apă, ci şi atunci când bântuie seceta. Prin canalele sale poate iriga, zone agricole întinse de pe ambele maluri ale Prutului. Totodată, în marele lac de acumulare este o adevărată fermă piscicolă cu numeroase specii de peşte în rândul cărora domină crapul şi somnul. Pe maluri s-a format nisip fin, lacul de acumulare fiind o adevărată rivieră a nordului, plină cu pescari şi turişti dornici de un sejur ieftin şi liniştit.
Sursat: adev.ro
