INTERVIU | Col.(r) dr. George David: „Dumnezeu îi ajută pe cei ce se ajută singuri”

În primul rând, în vremea copilăriei mele oraşul Darabani nu era decât o comună ca toate comunele de pe atunci, în care principala preocupare şi sursă de existenţă era datul cu sapa, adică agricultura făcută cu mijloace şi proceduri tradiţionale, vechi de sute de ani. Aşa că orice om – copil, tânăr sau matur – care încerca să se gândească la viitorul său în locul în care s-a născut nu avea decât o singură opţiune previzibilă: agricultura de supravieţuire, şi aceea făcută în folosul CAP-ului… Cine ar fi vrut să facă altceva decât agricultură trebuia să accepte că, pentru aceasta, era neapărat nevoie să plece altundeva. Bineînţeles, au fost şi excepţii, aşa cum e şi normal de altfel, lumea asta se mişcă după reguli pe care noi suntem departe de a le înţelege pe deplin, dar cea mai probabilă perspectivă era aceasta: ori stai şi te mulţumeşti cu condiţia de ţăran cooperator, ori pleci şi astfel ai putea avea şi alte posibilităţi.

Fără a pretinde că la 14 ani conştientizam această situaţie, instinctul îmi spunea că va trebui să aleg una dintre aceste alternative. Eu am ales să plec; n-am plecat „repede”, ci la timp, aşa cum se întâmpla cu mulţi adolescenţi în acea vreme: absolvirea clasei a VIII-a şi continuarea studiilor la vreun liceu implica, de cele mai multe ori, pătrunderea într-o nouă lume, părăsirea locurilor natale şi intrarea într-o etapă diferită, cea în care urma să începi să-ţi porţi de grijă cu propriile forţe; bineînţeles, ajutorul din partea familiei încă exista, grija părinţilor încă se făcea simţită, dar responsabilitatea ta faţă de tine însuţi era alta.

Cred că este prea mult să vorbim de dorinţa de a servi patria şi de alte asemenea sentimente profund înălţătoare, dar şi profund abstracte pentru vârsta de 14 ani. Principalul motiv al plecării la Liceul Militar „Ştefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc era şansa de a face în viaţă altceva decât agricultură. Pe lângă aceasta, era prilejul de a vedea lumea „mare”, iar în acele timpuri cei aproximativ 150 km dintre Darabani şi Câmpulung reprezentau o distanţă considerabilă, lumea care se deschidea astfel în faţa mea era într-adevăr mare. Aş putea vorbi de asemenea despre fascinaţia uniformei militare, care pentru mine, un copil de ţăran, era incontestabilă.

Pe de altă parte, n-aş vorbi de asemenea nici despre o „sacrificare a adolescenţei”. Cei patru ani de liceu militar, cu bune şi cu rele, au constituit o etapă cu mari semnificaţii pentru viaţa mea ulterioară. Printre altele, datorită faptului că acolo exista o bibliotecă fabuloasă pentru acele timpuri, am avut norocul să fac cunoştinţă cu opere de referinţă ale literaturii universale. De exemplu, în acea bibliotecă am avut şansa să găsesc şi să citesc aproape tot ce se tradusese din William Faulkner – unul dintre marii autori americani din secolul XX, care a rămas şi în prezent marele meu favorit – şi, slavă Domnului, se traduseseră toate scrierile lui importante. Acolo am făcut trecerea de la muzica gen „Mi-am făcut bundiţă nouă” şi „Foaie verde de mohor / Dorul meu nu-i călător” (melodii pe care le cântam pe la serbările şcolare în şcoala primară) la giganţi ai rock-ului precum Pink Floyd (şi astăzi pe primul loc în topul preferinţelor mele), Deep Purple, Black Sabbath, Phoenix şi alte asemenea nume; rezultatul acelor audiţii pe ascuns (trăiam, totuşi, în epoca războiului rece, nu aveam voie cu aparate de radio sau cu casetofoane, care tocmai începuseră să apară şi prin România) este că de atunci şi până astăzi am rămas fidel rock-ului. Tot acolo am învăţat să schiez, să dansez vals (din păcate, dacă din schi mi-a mai rămas câte ceva, dansul însă nu s-a lipit prea tare de mine…). Prin urmare, nu consider că acea perioadă a fost o sacrificare a adolescenţei, ci, dimpotrivă, mi s-au oferit mari şanse să-mi valorific potenţialul acelei vârste. Cât despre „spiritul cazon”, el era foarte departe de ceea ce avea să urmeze în şcoala de ofiţeri…

Am lucrat ca jurnalist militar timp de patru ani, chiar de la începutul anului 1990, aşa că pot spune că am prins o etapă istorică deosebit de interesantă. Şi aceasta a fost una dintre perioadele extrem de preţioase din viaţa mea, în care am avut cinstea să fiu coleg şi – în multe cazuri – chiar prieten destul de apropiat cu scriitori militari de mare anvergură, al căror nume este cunoscut nu numai în mediul militar, ci şi în literatura românească: Ion Aramă (prozator foarte cunoscut, autorul a peste 25 de romane, cel care ne mai scotea din când în când pe noi, cei tineri, la câte o bere „cu fason”, dar cu condiţia „să nu ajungem acasă cu var pe spate”), Vasile Preda, George Florin Cozma, Nicolae Boghian, Liviu Vişan….După patru ani, la sfârşitul lui 1993, mi s-a oferit prilejul să devin ofiţer de relaţii publice. Nimeni nu ştia în acea vreme ce înseamnă „relaţii publice” şi la ce folosesc ele, aşa că, fără să ştiu foarte bine şi de la bun început ce mi se cerea să fac, am fost printre primii practicanţi români ai acestei profesii.

După nici un an de când încercam, alături de colegii mei, să descifrez înţelesul noii mele meserii, am avut o altă şansă care a însemnat o nouă cotitură în viaţa mea: am fost admis la un curs de relaţii publice de trei luni, organizat de armata americană pentru ofiţerii americani de relaţii publice, curs la care, prin excepţie, erau acceptaţi şi 1-2 studenţi străini. Aşa se face că, în septembrie 1994, am luat drumul Statelor Unite ale Americii, la Indianapolis, devenind astfel primul ofiţer român care a urmat vreun curs de relaţii publice, curs care mi-a fost extrem de util (şi încă îmi mai este); în plus, acea primă întâlnire cu America (am mai fost după aceea încă de trei ori acolo) a constituit o mare experienţă de viaţă care mi-a deschis orizonturile propriei minţi într-o măsură pe care cred că nici astăzi nu pot s-o apreciez la adevărata ei valoare.

În ceea ce priveşte prezenţa mea într-un teatru de război, ea s-a produs în calitatea mea de ofiţer de relaţii publice, nu de jurnalist militar. Într-adevăr, timp de şase luni, din decembrie 1996 până în iunie 1997, am fost ofiţerul de relaţii publice al batalionului românesc de geniu dislocat în Bosnia-Herţegovina, o altă experienţă importantă în viaţa mea. În acea calitate, printre alte responsabilităţi pe care trebuia să le îndeplinesc ca ofiţer de relaţii publice, aveam şi datoria de a ţine legătura cu presa – în special cea din România, dar şi cu presa internaţională, care avea destui trimişi acolo, în „teatrul de operaţii”, cum i se spune unei astfel de regiuni în care fusese război şi în care veniseră trupe străine să liniştească lucrurile.

În afară de comunicate de presă, articole şi fotografii trimise frecvent pentru presa din ţară, aveam şi prezenţă radiofonică, în primul rând la emisiunea militară care se difuza la Radio România Actualităţi în fiecare săptămână, iar în al doilea rând la postul de radio „Contact” (dispărut între timp). Colaborarea cu acest post de radio a fost deosebit de interesantă: pe timpul prezenţei mele în Bosnia, ei au montat în tabăra militară românească un releu de retransmisie care prelua emisiunea din România astfel încât noi s-o putem asculta acolo; pentru ziua de astăzi, când poţi asculta un post de radio, prin Internet, de oriunde din lume, poate că acest fapt nu înseamnă mare lucru, dar trebuie să spun că în 1997 a fost o adevărată revoluţie: noi n-aveam posibilităţi tehnice să ascultăm posturi de radio româneşti sau să vizionăm televiziuni – puţine câte erau – din ţară, ziarele şi scrisorile din România ajungeau la noi cu întârzieri de câteva săptămâni, astfel că recepţionarea radioului „Contact” a fost o adevărată mană cerească.

Cu acest radio – pe care am început să-l recepţionăm în noaptea de Înviere a anului 1997 – am avut apoi emisiuni în direct de câteva ore în fiecare seară de luni. Aveam de asemenea posibilitatea să facem emisiuni proprii pe care să le difuzăm local – ceea ce am şi făcut, am obţinut frecvenţă şi licenţă de emisie în Bosnia, am realizat emisiuni împreună cu încă un coleg care făcea pe DJ-ul, în timp ce eu eram şi crainic, şi redactor-şef, şi administrator ş.a.m.d., iar emisiunile noastre erau apreciate chiar şi de localnici, care, chiar dacă nu înţelegeau limba română, apreciau muzica pe care o puneam în undă.

Pe lângă acel curs de trei luni din SUA despre care am menţionat deja, am avut destul de multe ocazii să învăţ această profesie de la cei din alte state, care o cunoşteau deja şi unde activitatea de relaţii publice era de multă vreme orealitate socială. Am fost în schimburi de experienţă cam peste tot în Europa, am participat la seminarii şi conferinţe internaţionale, am avut chiar ocazia să fiu organizatorul unor astfel de conferinţe în România: una împreună cu ministerul norvegian al apărării, la care au participat reprezentanţi din vreo 10 state; două cu SHAPE – comandamentul militar al forţelor NATO din Europa, noi pe acea vreme nefiind încă membri ai acestei organizaţii; iniţial a fost vorba de o singură conferinţă, dar, după evaluarea acelei prime activităţi, cei de la SHAPE au fost atât de încântaţi, încât au decis să mai facă una în România peste vreo doi ani, ceea ce s-a şi întâmplat. În ceea ce priveşte calitatea mea de cetăţean de onoare al oraşului Indianapolis, ea se datorează împrejurării că am fost primul ofiţer român care a făcut studii acolo, acesta fiind singurul „merit” pentru care am căpătat acea distincţie. Iar despre faptul că „acasă, lumea nu ştie mai nimic despre mine”, cred că în breasla românească a relaţiilor publice, presei, învăţământului superior şi în alte câteva domenii nu sunt chiar atât de necunoscut…

Perioada petrecută la Ministerul Justiţiei mi-a dat „şansa” să pricep cum o instituţie a statului nu este capabilă să comunice cu cei pe care ar trebui să-i servească; de aici se trage şi credibilitatea publică a justiţiei româneşti: în timp ce în ţările nordice (Finlanda, Norvegia, Danemarca, Suedia) încrederea cetăţeanului în justiţie merge până spre 90%, iar în alte ţări europene se plasează cel puţin la nivelul unui procent de 60%, în România ea se situează la nivelul a 26%… Din nefericire, nu este singurul caz de instituţie a statului care nu dă nici doi bani pe comunicarea cu cei pe care – teoretic – ar trebui să-i slujească, adică cu cetăţenii care le plătesc impozite şi taxe; mai mult decât atât, în ultimii câţiva ani se observă chiar o recrudescenţă periculoasă a dispreţului instituţiilor faţă de cetăţean.

Singuri nu vom putea, trebuie să ne integrăm şi cu celelalte judeţe din jurul nostru. Dar pentru aceasta este neapărat nevoie de o viziune strategică, pe termen lung, integratoare şi pusă în practică cu mare determinare. Or, la ora actuală, nu putem vorbi despre abordări strategice în România. Prin urmare, în condiţiile în care factorii politic şi administrativ au orice alte priorităţi mai puţin dezvoltarea pe termen lung a tuturor zonelor ţării, şansele judeţului Botoşani sunt minime. În afară de propriile noastre eforturi pe plan local, singur Dumnezeu ne poate ajuta, deşi el nu percepe taxe şi impozite de la noi…

Cariera de militar a însemnat o etapă foarte importantă în viaţa mea, căreia îi datorez multe. Prin urmare, am şi voi avea o mare consideraţie pentru ceea ce a reprezentat Armata în viaţa mea şi în devenirea mea profesională, chiar dacă… (CITESTE MAI MULT)

sursa: darabaneni.ro