INTERVIU | Botosaneanca Silvia Chifiriuc, soţia fostului prim-ministru Petre Roman: “Mama ar fi vrut să fiu nevastă de preot”
N-a vorbit despre viaţa ei până acum. Sau doar foarte puţin. Existenţa şi-a depănat-o mai mult între uşile închise ale propriei intimităţi. A răzbătut spre ceilalţi doar imaginea pe care fiecare a ştiut să şi-o facă despre ea, din postura de cântăreaţă. Şi, mai ales, ce-a crezut fiecare despre relaţia şi despre căsătoria ei cu Petre Roman, fost prim-ministru, alături de care susţine că trăieşte “viaţa pe care am visat-o mereu”.
Silvia Chifiriuc a acceptat, în premieră, pentru ziarul Libertatea, să ridice vălul de pe propriul destin, vorbind despre el. Vă prezentăm astăzi prima parte a articolului despre viaţa ei.
“Lasă muzica! O să găseşti un băiat bun, un preot, iar tu o să fii preoteasă!”. Vorbele hotărâte ale mamei îi răsună şi astăzi în urechi Silviei Chifiriuc. Acela era destinul ce-i era proiectat în adolescenţă de mama credincioasă ca o sfântă, cu păr foarte lung, până spre genunchi, pe care-l aduna într-un coc. Lumina cade ca o amintire dulce pe chipul femeii din faţa mea, ce-şi trăieşte, spre ai ei 40 de ani, ca vârstă, pe care-i va împlini în octombrie, marea şi împlinita iubire.
Multă vreme, pentru ceilalţi, a fost Silvia Chifiriuc – cântăreaţa. De câţiva ani încoace şi mai ales din 6 iunie 2009, când a avut loc căsătoria, a devenit Silvia Chifiriuc – soţia lui Petre Roman. Cu toate riscurile pe care acest statut le-a implicat. Dar întotdeauna ea a fost şi Silvia Chifiriuc – omul cu propria poveste de viaţă, cu propriile bucurii, cumpene şi lacrimi.
Era fascinată de Mihaela Runceanu
Agapia e al doilea ei prenume şi nu e de mirare, având în vedere apropierea mamei sale de cele sfinte. “Eu dădeam drumul la radio pe furiş, ca să ascult muzică, mă imaginam artistă, cântând la un tub de spray pe post de microfon, în faţa oglinzii, temându-mă mereu să nu mă prindă ai mei. Nu erau de acord cu muzica şi cu artistele, mai ales că mama voia să ajung nevastă de preot”, mărturiseşte botosaneanca.
Acesteia îi şoptea toate visurile şi speranţele ei, de adolescentă crescută într-o atmosferă spartană, ţinută din scurt de părinţi. “Până spre 18 ani am mers cu mama de mână la câte-o petrecere, aşa cum se făceau pe atunci”, îşi aminteşte Silvia. Dar o adora pe Mihaela Runceanu, artista al cărei glas a fost sufocat de o mână criminală la sfârşitul lunii noiembrie 1989. “Visul meu era să ajung în Bucureşti şi să fiu elevă la clasa dânsei de la Şcoala Populară de Artă. Strânsesem nişte bani şi chiar mă pregăteam să plec a doua zi. Dar a doua zi am auzit despre tragedie: fusese omorâtă. Am fost bulversată. După câteva săptămâni am mers singură la mormântul ei din Buzău. Am vorbit, i-am povestit, am rugat- o, acolo, plângând la crucea ei. Doar noi două ştim ce”.
Tatăl ei ar fi dorit să fie contabilă
Atracţia către muzică o făcea pe Silvia să meargă, pe furiş, la Casa Armatei din Constanţa, unde era o secţie de canto. Părinţii au urmărit-o, nedumeriţi de întârzierile ei seara, au aflat şi au certat-o. În felul lor. Nu unul blând, deşi amândoi au rămas şi acum celelalte două mari iubiri ale Silviei. Dar curând a venit şi clipa în care fetiţa devenită tânără femeie şi-a impus punctul de vedere. “Cred că şi obosiseră deja de insistenţa mea în privinţa muzicii. Le-am spus că voi da la Facultatea de Arte Luceafărul, care avea o secţie de canto condusă de maestrul Ion Cristinoiu. Aşa s-a spulberat şi visul tatălui meu, de a ajunge contabilă sau economistă. Dar am intrat cu nota 9 şi l-am văzut, totuşi, mândru şi fericit”, precizează Silvia căutând cu ochii prin aerul cafenelei imaginile întâmplărilor de atunci.
Îşi iubeşte la fel de mult ambii părinţi şi încearcă să-i ajute pe amândoi, chiar dacă ei între ei nu-şi mai vorbesc, ca şi când dealurile botoşănene şi drumul de 17 kilometri între satele de baştină ale celor doi, pe care tatăl le străbătea înfiorat de dorul iubitei, n-ar fi existat vreodată.
