EDITORIAL | TE REGĂSEȘTI CITIND ASTA? Iată cum devii, fără să vrei, duşmanul copilului tău

O bonă muşcă dintr-o pară, scuipă bucata şi i-o dă s-o mestece copilului de care are grijă. O bunică se plimbă cu băţul în mână şi îl plezneşte peste degete pe nepoţelul care vrea să exploreze lumea, ca să îl înveţe sensul expresiei Nu e voie. O mamă îi strigă, de pe banca pe care mănâncă seminţe, copilului cocoţat pe o scară „Dă-te jos de acolo, că te strâng de gât!”

Sunt atitudini culese de prin locurile de joacă prin care am trecut, atitudini care ni se par, fiecăruia dintre noi, revoltătoare. Trusa de vorbe si fapte din care comunitatea de mămici, tătici, bunici, bone, unchi, mătuşi ori vecine îşi extrage uneltele educative include însă şi alte actiuni şi expresii, care ar trebui să ridice măcar o sprânceană, dar care nu deranjează pe nimeni. Cine se poate supăra pe vecina de treabă care avertizează un copil care nu e al ei: „Nu mai face, mamaie, în Pampers, că râde fetele de tine! Fă la oliţă”? Cine ciuleşte o ureche când un părinte grijuliu şi ocupat îşi ameninţă cu voce joasa copilul: „Dacă nu vii acum, te las în parc”? Cui i se pare ciudat să audă cum o mamă enervată îl ceartă pe un năzdrăvan, zicându-i: „Nu te mai iubesc, nu mai eşti copilul meu!” E şi normal, sunt momente când aceste cuvinte, adânc înrădăcinate în filozofia noastră de educaţie, îşi aşteaptă rândul pentru a ieşi chiar şi pe buzele noastre, în ciuda faptului că n-am vrea să le spunem niciodată.

Aceste cuvinte tocite, pe care nu le credem cu adevărat, taie adânc în inima copiilor. Îi învăţăm cât de important este limbajul, îi aplaudăm pentru fiecare cuvânt nou învăţat, însă ne aşteptăm să nu ne ia atât de în serios când ne aud spunând ceva atât de grav precum dacă nu te comporţi bine, te pot abandona oricând. Sau că meriţi să fii ridiculizat, pentru că, iată, ai doi ani şi ai ratat deja un pas major al vieţii tale, nu ştii să faci la oliţă. În loc să îi construim unui copil încrederea în sine, i-o zdruncinam, arătându-i din capul locului că nici macar dreptul lui prin naştere, dragostea părinţilor, nu este ceva care i se cuvine atât de uşor.

Ne enervăm apoi, ani mai târziu, dacă e un bleg căruia îi mănâncă câinii mămăliga din mână, dacă parcă are prune-n gură când vorbeşte pe scenă la serbare, dacă nu ştie şi el o poezie cap-coadă. Ne enervăm, fireşte, de faţă cu el, şi ne simţim îndreptăţiţi să-i amintim că alţi colegi de-ai lui sunt mai buni la învăţătură, vorbesc mai frumos, stau mai cuminţi la ore. În loc să-l ajutăm să afle cine este cu adevărat, îl punem în situaţia de a afla cu ce este mai rău decât alţii şi îl învăţăm încet, încet că nu poţi fi fericit, atâta vreme cât eşti mai prejos.

Ne simţim răniţi, dacă rezultatele la şcoală o iau în jos şi ne aducem aminte cum ne-am sacrificat şi i-am oferit totul, cum nu l-am pus să spele nicio farfurie ori să dea cu un mop pe jos. Greşeala adultului, spun psihologii, pentru că tocmai făcând aceste lucruri simple ar fi învăţat şi ce înseamnă disciplina şi responsabilitatea într-o sală de clasă. Iar greşeala continua când, în loc să aflăm ce merge prost, dar şi care sunt lucrurile la care copilul străluceşte, îl avertizăm că va ajunge să măture străzile si forţăm soluţii radicale acolo unde ştim că ne lovim de o uşă închisă cu îmbufnare.

Puţini oameni mari se gândesc însă la asta. Cei mai multi au în cap şi inimă doar cât au dat pentru ca povestea vieţii lor, adesea plină de dezamăgire, să se schimbe odată cu generaţia următoare. Cât au sacrificat pentru satisfacţia de a putea spune că, deşi au trăit în fiinţa lor neîmpliniţi si neîmpăcaţi, au creat o altă fiinţă cu o existenţă strălucitoare. Şi cât de dezamăgiţi sunt când nu se întâmplă deloc aşa.

Mi se pare foarte greu să fii copil, chiar mai greu decât să fii părinte, în condiţiile în care oamenii mari îşi pun atâtea speranţe în tine şi îţi lasă ţie misiunea de a aduna fragmentele visurilor lor stinse şi a face din ele poveşti cu happy-end. Mi se pare împovărător să trăieşti sub presiunea comparaţiilor, a aşteptărilor uriaşe, a durităţii verbale folosite cu scopul de a motiva. Să trăieşti simţind că adulţii aşteaptă cumva de la tine propria lor mântuire. Cred că nu e neapărat greşit, că, în momentul în care ai un copil, te poţi salva de lucrurile care te împovărează de o viaţă. Însă nu prin el, ci cu el. Încercând să vezi lumea prin ochii lui, încercând să retrăieşti totul de la început şi să reaşezi, pe baze corecte, tot ce propriii tăi părinţi ori propria experienţă de viaţă te-au învăţat greşit.

Editorialul a fost scris și publicat de Raluca Ion(foto), editor al ziarului Gândul