Întors în țară, după 40 de ani, un important cărturar, azi academician nonagenar, observa că multe s-au schimbat. În rău. Iar răul era identificat înăuntrul oamenilor. Prin anii ’30, scria el, nu erau atâția bețivi. Azi s-au înmulțit cumplit bețivii. Academicianul știe orașul. Să vadă domnia sa satele! Remarca apoi, în asociere cu primul beteșug, abundența de puturoși. Da, la țară, dincolo de oamenii frumoși pe dinlăuntru și gospodari, sunt și unii care proptesc zidurile crâșmei din zori și până noaptea, iar acasă la ei e vai și-amar. Acum două zile a venit la mine unul din Piatra Mică și mi-a cerut 200.000 de lei vechi, să-și ia doctorii că-i bolnav de plămâni și abia a ieșit din spital. A dat-o pe plâns și mi-a arătat, suprem argument, o rețetă ștearsă și udă de zăpadă pe care mi-a mai arătat-o și acum doi ani. Și un cortegiu de argumente care ar fi topit și inima de gheață a zăpezii: că i-a murit nevasta de o lună și trebuie să-i facă cele creștinești, că l-au dat copiii afară din casa pe care el le-a făcut-o.
Copiii și-au făcut singuri casă, iar nevastă-sa e vie și l-a lăsat acum zece ani de bețiv și puturos. I-am dat și cu banii a alergat la ”farmacia” Luminiței, adică la cârciumă, unde, bând cel mai ieftin trăscău, s-a făcut repede mangă. Ieri a venit iar. Suferă, zice, cu capul, și dacă nu-și ia țigări turbează. Păi ziceai că suferi de plămâni! Fumezi? Un pic, zice el. Fără, nu pot. Uite o lopată, zic, curăță zăpada la intrarea în curte și te plătesc. Curăț tot, fac lună, eu când fac treabă, fac, se înviorează el, altfel destul de înviorat. Dați-mi de un pachet de țigări întâi, că altfel nu merge. Știu, turbezi. I-am dat de țigări și i-am dat și o lopată achiziționată pentru zăpadă. După un timp, neauzind nici o mișcare la șosea, m-am gândit să nu i se fi întâmplat ceva. Omul meu dispăruse cu lopată cu tot. Zăpada, dincolo de ce urnisem eu de dimineață, era neatinsă. Am aflat că a dat-o pe o țuică altui drojdier, iar azi nu mi-a mai bătut la poartă. E viscol și nu cadrează vremea cu statutul hărniciei lui. Va veni mâine când va boci că a făcut criză și cineva i-a furat lopata.
Discut cu un prieten din București, inginer. În zona mea, zice, sunt magazine la parterul blocurilor. Stă pe undeva spre Moșilor. Nici măcar ăia de au magazine n-au ieșit să curețe zăpada decât atât cât să nu-și înzăpezească toacele cucoanele subțiri care-s vânzătoare. Da, boală contagioasă lenea. Unul dintr-un sat, citește știrea o prompteriță cu gravități alarmate, neavând ce mânca, a plecat peste câmp cu nevasta alături și copilul în cârcă. Se face apel la autorități, la biserică, la toți cetățenii de bine să-i ajute. De acord când e vorba de oameni suferinzi, bolnavi, singuri și neajutorați. Dar ăla care stă la țară, e sănătos dacă poate căra copilul în spinare prin nămeți, și n-are în casă după două zile de ninsoare nimic de băgat în gură e ori inconștient, ori puturos, ori cretin. Ori toate la un loc plus bețiv ca unii de la mine din sat. Am prins, în anii ’50, și ceva ierni grele. Bunica avea în pivniță putină cu varză murată, fasole uscată, cartofi. Bătrânul stivuia de toamna lemnele sub o polată, la îndemână, lipită de casă în situația în care veneau zăpezi mari. Și zăpezile chiar veneau. Cum Dumnezeu să n-ai, la țară, în casă, un minimum de provizii pentru iarnă când ești bărbat în toată firea, iar muierea ta cu care ai și un copil știe că-i trebuie și doctorii dacă ăla mic răcește, și o pungă de mălai de rezervă? Cum să spui, repet, la țară, că la oraș e altceva, că trăiești cumpărând din magazinul de la colț, că după două zile de ninsoare mori de foame în casă?
Autoritățile au obligații mari pe care în general nu le îndeplinesc decât formal, se fâțâie prin conferințe electorale de presă care prezintă indivizi asudați de grija nației, care turuie cifre, kilometri, basculante cu șenile. În fapt se fac averi și din deszăpeziri pe hârtie. Dar nu primarul și nici Guvernul nu trebuie să-ți pună ție varză la murat toamna și să-ți stivuiască lemne sub șopron.
