Dumnezeule, de când n-am mai văzut un maradonist! L-am reîntâlnit azi pe Şoseaua Ştefan cel Mare: agitat, gălăgios, pretinzând că banii mei sunt ai lui.
Tocmai îmi băgam cardul în portofel şi scoteam banii din aparat când din bancă a ieşit val-vârtej un individ cu geacă de piele, proaspăt ras, trăsnind a colonie (regret acum că nu m-am uitat cum e încălţat, dar pot să bag mâna-n foc că avea pantofi cu ciucure). „Cuuuum, merge bancomatul?!” m-a abordat maradonistul. L-am ignorat. „Mi-a mâncat toţi banii. Stai aşa, ăia nu sunt banii mei? Stai să-i număr”, a continuat gesticulând abundent.
Am izbucnit în râs: „Dumneavoastră vreţi să număraţi banii mei?” Nu s-a descurajat. Mi-a zis că e de la Jandarmerie şi mi-a fluturat o legitimaţie slinoasă. Mi-a cerut să mă legitimez, că el crede că eu am scos banii lui. „Vă rog să mergeţi înăuntru în bancă şi să vă rezolvaţi problema”, i-am zis. Foarte agresiv, m-a somat să-i dau cardul să verifice el.
Şi-a scos telefonul şi a început să vorbească cu Jandarmeria lui imaginară: „Da, probabil n-are nicio vină, da, o să-l legitimez…” I-am întors spatele, protejându-mi portofelul. „Băiatu’, stai, stai pe loc. Arată-mi cardul şi actele!” M-am întors, am făcut un pas spre el şi i-am mârâit printre dinţi: „Frăţioare, dacă nu dispari în secunda asta, chem Poliţia”. S-a făcut nevăzut într-o secundă.
Am trăit printre maradonişti mai bine de zece ani, cât am stat în cartierul Gării de Nord. Îi vedeam în fiecare zi. Li se zicea aşa deoarece ştiau să învârtă banii cu dexteritatea unui fotbalist de geniu. Îşi făceau veacul în jurul caselor de schimb valutar, unde practicau metoda Maradona: îţi dădeau un curs mai bun decât cel de la casă, dar ajuns acasă descopereai că în teancul de bani pe care ţi-l dăduseră doar prima şi ultima bancnotă erau reale, în rest hârtie de ziar. Vadul era bun: mulţi ţărani din provincie de fraierit, mulţi turişti străini numai buni de jumulit. Erau mână-n mână cu poliţiştii care chipurile patrulau prin zonă.
Meseria lor era să te facă. Arma lor era tupeul. Specia şmenarilor trăia pe seama naivităţii şi bunei credinţe a restului lumii. Bună credinţă, încredere, credulitate. Fraieri. Această specie n-a dispărut niciodată în România. A existat şi înainte de 1989, a explodat după Revoluţie, când toate legile oamenilor şi ale lui Dumnezeu au fost răstălmăcite, continuă să ne facă şi azi. Individul de azi de la bancomat este, oricum, un tip depăşit, un soldat japonez uitat în jungla micilor şmenuri de stradă. Maradoniştii cu ştaif au evoluat în impresari de fotbal, oameni de afaceri, politicieni.
Azi maradoniştii nu mai vând bilete de cinema la Feroviar şi piei de cloşcă în faţa Gării, azi îţi tranzacţionează Gara cu trenuri cu tot. Azi nu mai pun 20 de dolari deasupra teancului de vorbe goale, pun 20 de milioane. Azi cuţitarii care învârteau dolari şi curve în faţă la Intercontinental sunt oameni de fotbal iar aceasta este şi explicaţia râiei care a ajuns fotbalul din România. Azi şmenarii de la casa de schimb preschimbă voturile în urnă şi milioanele dintr-un cont într-altul, într-o alba-neagra din care cei care pierdem suntem tot noi, fraierii. Ceva-ceva tot nu s-a schimbat, însă. Şi azi, ca şi ieri, maradoniştii parcă ar fi luat tot duty-free-ul cu ei: trăsnesc în continuare a parfum, chiar dacă, între timp, au pus un Armani peste rapănul zilelor din faţa Gării de Nord.
Ce mi se pare însă cu adevărat insuportabil este tupeul de a-ţi cere încrederea. În ţara tuturor şmecheriilor, când ştii că te-au ţepuit de atâtea ori, să le dai de bunăvoie încrederea ta mi se pare un semn clar de sminteală. N-am să înţeleg, de pildă, în ruptul capului cum poţi să răspunzi la întrebarea clasică din sondajele de opinie: „Câtă încredere aveţi în politicianul cutare?” Cum să ai încredere în tot soborul acesta de valutişti care a invadat scena publică? Mai sănătos e să-ţi pui mâna pe portofel, cel puţin până ieşi din ţară.
De fiecare dată când văd sondaje în care apar procente mari de cetăţeni care „au încredere” în maneliştii cu bani, partid şi pantofi cu ciucure, îmi aduc aminte de maradoniştii de la Gara de Nord: ziua nu avea suficiente ore pentru câţi fraieri aşteptau la rând să ia ţeapă.
Editorial scris de Florin Negruţiu,redactor-şef al ziarului Gândul – foto jos
Sursa: http://www.gandul.info/puterea-gandului/incredere-intr-un-smenar-11511570
