Evanghelia Duminicii a XI-a după Rusalii ne prezintă sugestiva parabolă a datornicului nemilostiv, care datora stăpânului său zece mii de talanţi. Pentru această datorie el ar fi trebuit să fie vândut împreună cu soţia, copiii, casa şi tot ce avea în proprietate. De aceea, datornicul a căzut în genunchi şi a cerut iertare, rugându-l pe stăpânul lui să mai amâne plata datoriei. Iar stăpânul, plin de iubire milostivă şi mărinimie, nu numai că a amânat plata datoriei, ci a iertat-o, a anulat-o, a şters-o complet. Însă datornicul căruia i-a fost iertată datoria nu a voit să ierte unui datornic al său o datorie foarte mică, de 100 de dinari, ci l-a aruncat în închisoare, ca să-i plătească datoria. Văzând slujitorii stăpânului iertător şi milostiv că iertarea arătată de el nu a îndemânat pe datornic să ierte şi el la rândul său, s-au întristat foarte mult. Îndată ei au spus stăpânului lor cât de viclean şi rău era datornicul căruia stăpânul milostiv i-a iertat datoria. Atunci stăpânul a revenit asupra hotărârii sale iniţiale şi a trecut de la bunătate la dreptate, pedepsind pe datornicul căruia i s-a iertat datoria, dar care n-a voit să ierte la rândul său unui mic datornic al său. Când auzim o asemenea istorie ne umplem de revoltă, dar nu trebuie să ne grăbim, deoarece datornicul cu zece mii talanţi poate fi oricare dintre noi – dator cu păcate multe faţă de Dumnezeu, iar cel dator cu o sută de dinari este oricare dintre semenii noştri. Şi nouă Dumnezeu ne iartă tot dacă ne căim, dar noi nu vrem să iertăm nici cea mai mică jignire din partea aproapelui nostru. Evanghelia aceasta ne arată aşadar marea bunătate a lui Dumnezeu Care iartă oamenilor greşelile lor şi în acelaşi timp datoria oamenilor de a ierta şi ei la rândul lor greşelile altora. Prin această parabolă Mântuitorul lărgeşte înţelesul cuvintelor din rugăciunea Tatăl nostru în care zicem: „…şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6, 12). Noi ne rugăm zilnic cu această rugăciune şi rostim zilnic şi această a cincea cerere din Tatăl nostru, dar nu ştim în ce măsură această cerere “şi ne iartă”, legată de afirmaţia noastră “precum şi noi iertăm”, nu este mai degrabă o osândă pe care noi înşine ne-o cerem de la Dumnezeu, pentru că noi ne purtăm adeseori faţă de semenii noştri ca datornicul neomenos din parabolă: deşi ni se iartă mult, noi nu iertăm deloc sau foarte puţin; în schimb cerem cu neobrăzare să fim iertaţi mereu, ca şi cum Dumnezeu n-ar vedea şi n-ar cunoaşte făţărnicia şi răutatea noastră… Învăţătura Evangheliei este aşadar următoarea: Dumnezeu ne iartă nouă greşelile şi cere ca şi noi să iertăm altora greşelile lor. Dacă noi însă nu iertăm altora, Dumnezeu trece de la iertare la dreptate, pedepsind spre îndreptare pe cel insensibil sau nesimţitor la darul iertării, astfel încât acesta învaţă şi împlineşte de nevoie, prin constrângere, ceea ce nu a făcut de bunăvoie şi din iniţiativă proprie. Iertarea este o condiţie obligatorie pentru mântuirea omului, a lumii întregi. Iertarea stă la temelia păcii din inima şi conştiinţa fiecăruia dintre noi. Iertarea, împăcarea, milostenia, cercetarea bolnavilor, primirea străinilor şi altele asemenea sunt fiicele cele mai mari ale iubirii creştine. De felul cum vom şti să iertam, să ajutăm pe aproapele, să răbdăm pe toţi, să facem pace, să nu ne răzbunăm, de aceasta depinde pacea noastră, bucuria vieţii noastre, mântuirea fiecăruia dintre noi. Să cerem aşadar mai întâi fiecare în parte iertare şi să iertăm cu dragoste pe toţi, ca să fim şi noi iertaţi de Dumnezeu pe pământ şi în cer.
