DOCUMENTAR | Kevin Carter, lupta dintre om şi fotograf! O poveste reala ce-ti taie respiratia!

Vrei să devii fotoreporter de front? Ce ai alege între a salva un om şi a-l fotografia în timp ce moare?

Fac un cadru strâns, pe un tip mort şi o baltă de roşu. În uniforma lui kaki, într-o baltă de sânge, zăcând în nisip. Faţa mortului este puţin gri. Este o scenă puternică, vizuală. Înăuntru ceva ţipă: Dumnezeule! Însă, sunt la lucru. Mă voi ocupa de restul mai târziu. Dacă nu poţi să faci aşa, las-o baltă şi ieşi din joc. (Kevin Carter, 1960-1994, laureat al premiului Pulitzer pentru Fotojurnalism)

Joaca de-a fotografia

Există la noi, de când cu moda aparatelor de fotografiat pentru fiecare buzunar, tineri care nu se mai mulţumesc să pozeze flori, peisaje, oameni la piaţă, bătrâni sau copii amărâţi, subiecte lesne de găsit, care oferă destul spectacol pentru a stârni mici aplauze pe la colţuri şi care vor să devină fotoreporteri de front. De cele mai multe ori, la baza acestei dorinţe stau mai degrabă visele de celebritate, nevoia de adrenalină sau de testare a unor aptitudini decât o cauză. Mulţi dintre ei însă nu au nicio idee despre dramele pe care le pot trăi, ascunşi, în aparenţă, după un aparat de fotografiat. Pentru că, acolo, la război, mai mult decât în orice alt loc, eşti pus în situaţia de a fi tu însuţi un câmp de bătălie pentru doi adversari teribili: omul şi fotograful. Şi este posibil să sfârşeşti precum Kevin Carter, —artistul fotograf cunoscut de o lume întreagă pentru imaginea în care o fetiţă din Sudan, înfometată, este pândită de un vultur, care o aşteaptă să moară, fotografie pentru care Carter a obţinut premiul Pulitzer, în 1994, cea mai înaltă distincţie pentru un fotograf — care la numai un an de la relizarea acestei fotografii şi la scurt timp după obţinerea premiului, se sinucide, gazându-se în propria maşina cu un furtun legat la eşapament, apăsat de o conştiinţă care-l face neom. Un destin fulminant, o poveste dură de viaţă a unui ziarist de război, a unui idealist care credea că fotografiile pot schimba lumea.

Povestea unei imagini
La aproape 300 de metri de Ayod, am întâlnit-o pe micuţă. Era moartă de foame şi încerca să ajungă la centrul de alimentare. Era atât de slăbită că nu putea face mai mult de doi paşi fără să cadă pe spate. Căuta cu disperare să se protejeze de soarele care ardea, acoperindu-şi capul cu mâinile scheletice. La un moment dat, s-a ridicat cu greu în picioare pentru o nouă tentativă de a merge, gemând încetişor, cu vocea ascuţită. Bulversat, m-am retras în spatele muncii mele, fotografiindu-i mişcările dureroase. Dintr-o dată, micuţa a căzut şi s-a oprit cu faţa în praf. Câmpul meu vizual era cedat teleobiectivului, de aceea nu am observat zborul vulturilor care se apropiau, până ce unul dintre ei a intrat în cadru. Am declanşat, apoi am alungat pasărea cu o lovitură de picior. Totul urla în mine. Ajunsesem la unu sau doi kilometri de sat când am izbucnit în lacrimi.(K.Carter)

Fotografia a făcut turul lumii în timp record. Imaginea care a stârnit cele mai multe controverse, fetiţa cu vulturul, este, mai degrabă, povestea unui Raskolnikov al zilelor noastre, (unele voci ar spune că privind la fotografie, Carter s-ar fi regăsit în copilul suferind, aproape mort de foame) care crede pe moment că sacrificiul, în cazul de faţă fetiţa lăsată fără ajutor, va face lumea mai bună, va arăta mapamondului ororile umane, foametea, sărăcia, războiul civil şi seceta cu care se confrunta Sudanul în anii ‘90, aspecte care i se păreau lăsate la voia întâmplării de către ţările care ar fi putut interveni. Judecata de moment a unui om abrutizat de violenţă, aproape imun la suferinţa din proximitate, s-a întors împotriva lui cu o forţă ucigătoare. Începuse din nou să se drogheze şi era din ce în ce mai deprimat. Rezistenţa psihică aparentă la imaginile dure, pe care credea că o căpătase de-a lungul anilor, s-a dovedit încastrată pe un teren fragil.

Un martor nefericit

Martor cu aparatul de fotografiat în mână la crimele şi execuţiile comise în plină stradă în Africa de Sud, mai exact în Johanesburg, locul său de naştere, Kevin Carter simte încă de la început că nu poate continua. Criza socială izbucnită în oraşul său natal este printre primele subiecte de documentare pentru ziarul Johannesburg Star unde activa în 1984. Ulterior, avea să-şi amintească de acea perioadă de debut: Am fost şocat si dezgustat de ceea ce faceau. Am fost şocat şi dezgustat de ceea ce făceam. Însa oamenii au început să discute despre acele imagini… şi am simţit că acţiunile mele nu erau rele. Să fii martor la ceva atât de oribil nu era neapărat ceva rău.
În 1990 izbucneşte războiului civil între Congresul Naţional African şi Partidul Libertăţii Inkatha, al etnicilor Zulu. Kevin Carter, împreună cu alţi trei fotojurnalişti, Ken Oosterbroek de la The Star, Greg Marinovich si Joao Silva, free-lanceri, se aventurează în cartierele negrilor, lucru extrem de riscant în epocă. Imaginile surprinse au preţul lor şi de această dată. Cei patru, supranumiţi de presa locală Clubul Bang-Bang, încep să consume droguri, pentru a fi mai uşor acceptaţi în găştile din lumea interlopă. Carter rămâne fidel acestui obicei în momentele de criză, ceea ce-i accentuează depresiile. Fire de artist, fotoreporterul nu reuşeşte să obţină, în plan afectiv, ceea ce mulţi dintre colegii săi aveau deja: echilibru interior, o familie, o viaţă ordonată. Trece uşor de la o relaţie la alta. Cu totul întâmplător, dintr-o aventură, i se naşte o fetiţă, pe care o iubeşte şi faţă de care se simte dator şi neputincios, în anumite momente.În 1993, Carter pleacă ataşat la misiunea ONU Operation Lifeline, în Sudan. Aici îi apare, cu totul întâmplător, subiectul care avea să pună capăt unei cariere ajunsă la apogeu. Este drept că mai sunt fotografi care afirmă ca au pozat copii subnutriţi, pândiţi de animale, dar n-au fost atât de norocoşi precum Kevin Carter. Publicată în New York Times, imaginea avea să producă reacţii dintre cele mai controversate. Sutele de telefoane primite la redacţie au avut ca urmare apariţia în numărul următor a unei note explicative, prin care se clarifica soarta fetiţei: avusese destulă forţă să scape de vultur. Reacţiile publicului s-au îndreptat şi către autorul fotografiei, adâncindu-i rănile provocate de propria conştiinţă.

Un Pulitzer care aduce moartea şi nemurirea
Kevin se hotărăşte să devină free-lancer, şi, pentru o perioadă, se pare că norocul îi surâde din nou, deşi perioadele de depresie se succed tot mai alert, consumul drogurilor le accentuează iar violenţa pe care continuă să o pozeze îi acutizează rănile nevindecate din prima tinereţe. Ajunge să nu-şi mai poată onora contractele, este criticat că nu răspunde aşteptărilor publicului, îşi uită filmele în avion, suferă din lipsuri materiale, nu-şi poate ajuta fetiţa. Premiul Pulitzer pentru Fotojurnalism, obţinut în 1994, îl aduce din nou în prim plan, În aceeaşi perioadă se înteţesc şi criticile cu privire la celebra fotografie. Devenit brusc foarte cunoscut, este curtat de prestigioasa agenţie Sygma, unde va lucra pentru o scurtă perioadă. Nemulţumirile editorilor cu privire la calitatea fotografiilor, ratarea unor evenimente de presă, precum şi dezordinea din viaţa sa îl fac pe Carter să se gândească tot mai des la sinucidere.

Rămas fără prea mulţi prieteni, părăseşte New York-ul pentru un Johannesburg trist, rece şi plin de amintiri urâte. După o ceartă cu un vechi coleg care-l trimite la psiholog, se duce într-o suburbie a Johannesburgului, acolo unde îşi petrecuse copilăria, conectează un furtun la ţeava de eşapament, îl introduce în maşină şi inhalează gazul mortal până la asfixiere. Din scrisorile dedicate familiei şi prietenilor, rezultă imposibilitatea de a continua o luptă invizibilă pentru ceilalţi: “Îmi pare rău, îmi pare tare rău. Durerea depăşeste bucuria de a trăi pana într-acolo încat bucuria nu mai exista.” […]

În memoria lui Kevin Carter s-a turnat, în 2005, filmul The Death of Kevin Carter: Casualty of the Bang Bang Club, în regia lui Dan Krauss, nominalizat la Oscar în acelaşi an pentru cel mai bun documentar de scurt metraj.

Indiferent de modul pozitiv sau negativ în care vom percepe îi vom percepe şi judeca viaţa, un lucru este sigur: Kevin Carter nu ne va lăsa indiferenţi, iar pe lângă fotografia devenită carte poştală nu vom putea trece fără să ne gândim măcar o secundă la câtă suferinţă există în lume şi la noi, care nu facem nimic s-o ameliorăm.

Surse foto: www.worldsfamousphotos.com ; www.hbo.com ; www.digitalfilmmaker.net