DIVERSE | AL CINCILEA ROMÂN BEATIFICAT DE VATICAN. Povestea episcopului Anton Durcovici, mort în închisoarea de la Sighet şi aruncat într-o groapă comună

A plecat spre îngropare dintr-o celulă – 44 – a închisorii de la Sighet.  De aici a fost scos şi izolat cu câteva zile înainte de moarte Anton Durcovici, episcop catolic de la Iaşi, închis în cumplita închisoare comunistă. Rector al Seminarului teologic din Bucureşti, şi apoi Episcop de Iaşi, Durcovici va fi beatificat de Vatican în cursul anului viitor.

Papa Francisc i-a recunoscut oficial martiriul, la 31 octombrie 2013 şi, cel mai probabil, pe 17 mai 2014, în ziua în care se celebrează şi 126 de ani de la naşterea lui Anton Durcovici, va fi şi beatificat, afirmă pentru gândul preotul Wilhelm Dancă, rectorul Institutului Teologic Romano-Catolic din Bucureşti şi decan al Facultăţii de Teologie Catolică din cadrul Universităţii Bucureşti.

Anunţul Vaticanului vine la două luni după ce, un alt prelat român, Vladimir Ghika (1873-1954), descendent al unui principe, mare intelectual decedat într-o închisoare comunistă, a fost beatificat la Bucureşti.

Deşi de la moartea episcopului Anton Durcovici în închisoarea  de la Sighet a trecut mai bine de jumătate de secol, cei care l-au cunoscut îi păstrează vie amintirea. Pentru aceştia, dar şi pentru cei care l-au descoperit în paginile unor lucrări, preotul „cu părul cărunt, cu ochii albaştri, limpezi, care te pătrundeau până în adâncul sufletului” rămâne un reper moral, un intelectual al vremii sale, un om care a arătat că „nimic nu este în zadar, că nu se termină totul în gol.”

„Este un moment de mulţumire, satisfacţie sprituală, de împlinire a rugăciunilor făcute de-a lungul timpului de preoţi şi de credincioşi deopotrivă. Se deschide în faţa noastră o nouă poartă”, explică anunţul Vaticanului părintele Wilhelm Dancă. „Anton Durcovici rămâne un criteriu moral pentru noi toţi, un reper. Beatificarea lui este o încurajare, un semn de speranţă că cine rămâne credincios până la final se va bucura în cele din urmă de recunoaşterea virtuţilor. E un semn că nimic nu este în zadar, că nu se termină totul în gol”, a adăugat acesta.

Durcovici, episcopul originar din Austria, dar naturalizat în anul 1930, va fi cel de-al cincilea român care va fi declarat fericit de către Biserica Catolică. Primul fericit este Ieremia Valahul (1983), călugăr franciscan capucin din Moldova, mort în anul 1625, în Napoli (Italia). Următorii trei fericiţi sunt martiri din perioada prigoanei comuniste: Szilard Ignaţiu Bogdanffy (2010), episcop romano-catolic auxiliar de Satu Mare şi Oradea, mort în anul 1949, în închisoarea din Aiud; Janos Scheffler (2011), episcop romano-catolic de Satu Mare, mort în anul 1952, în închisoarea din Jilava, şi Monseniorul Vladimir Ghika (31 august 2013), preot diecezan, mort în anul 1954, în închisoarea din Jilava.

Putem vorbi şi de o comunitate de destin pentru cei care au murit în închisorile comuniste de la Sighet, indiferent de confesiune. În puşcărie, indiferent de religie, preoţii nu numai că s-au rugat împreună, dar au şi murit împreună. Cred că acesta este un pas către refacerea unităţii între creştini”, a explicat pr. Wilhelm Dacă pentru gândul.

Procesul de canonizare al episcopului Durcovici a început în timpul pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea, în martie 1997. Şase ani mai târziu, în februarie 2013, la Vatican, s-a dat votul afirmativ argumentării teologice a martiriului acestuia, iar lîn octombrie membrii Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, în unanimitate, şi-au dat acordul asupra martiriului şi virtuţilor lui Anton Durcovici, potrivit Episcopiei Romano-Catolică de Iaşi.

De altfel, la finalul lui octombrie, un prelat român, P.S. Petru Gherghel a participat la audienţa generală acordată de Papa Francisc, şi a avut o întâlnire cu cancardinalul Angelo Amato, prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor. Revenit la Iaşi, Gherghel a anunţat că „Sfântul Părinte Francisc a decis să fie înscris în calendarul Bisericii şi episcopul Anton Durcovici, drept martir şi mărturisitor al Bisericii locale.”

Un austriac naturalizat în România

Anton Durcovici s-a născut pe 17 mai 1888, în localitatea Bad Deutsch-Altenburg din Austria Inferioară, fiind al doilea copil al soţilor Francisc şi Maria. Tatăl său era zilier la o carieră de piatră, iar mama, născută Mittermeier, era casnică. Tatăl lui a murit pe când avea doar 36 de ani, bolnav fiind de tuberculoză acută. Rămasă văduvă, femeia începe să lucreze ca spălătoreasă şi croitoreasă pentru a-şi putea creşte cei doi fii, Francisc şi Anton.

În anul 1895, familia se mută la Iaşi, unde o mătuşă a Mariei Durcovici deschisese un restaurant şi avea nevoie de ajutor. Până la Galaţi, cei doi băieţi şi mama lor au venit cu un vapor, iar de acolo, până la Iaşi, au mers cu o căruţă, povesteşte Pr. prof. dr. Florian Müller, în lucrarea „Dr. Anton Durcovici – ein Märtyrer unserer Zeit” („Viaţa episcopului de Iaşi, dr. Anton Durcovici, Martir”). Deşi nu cunoşteau bine limba română, Francisc şi Anton au fost admişi la şcoala primară a Parohiei Romano-Catolice din Iaşi.

La începutul anului 1898, mătuşa Mariei Durcovici vinde restaurantul şi se mută cu nepoata sa şi cei doi copii la Bucureşti. Anton îşi continuă studiile la Şcoala „Sfântul Andrei”, condusă de „Fraţii Şcolilor Creştine” din Viena, apoi merge la Liceul „Sfântul Andrei”. Alături de mama şi de fratele lui, participă deseori la Sfânta Liturghie în capela călugăriţelor de pe strada Pitar Moş. Măicuţele au fost impresionate de Anton, astfel că l-au primit ca ministrant (ajutor de preot în Biserica Catolică, n. red) în capela lor, astfel că băiatul începuse să vină zilnic la slujbe, chiar şi în dimineţile de iarnă, când temperaturile scădeau şi la minus 20 de grade Celsius. Astfel, Anton ajunge să fie găzduit în mănăstire, după ce Sorei Tecla i se face milă de el.

Anton Durcovici, student exemplar

La 1 septembrie 1901, la recomandarea părintelui Luciu Fetz – secretar al arhiepiscopului Netzhammer şi rector al seminarului din Bucureşti -, Anton Durcovici este primit la seminarul mic din Bucureşti, făcând astfel primul pas către preoţie. A început cu clasa a III‑a la Liceul „Sfântul Iosif”, mănăstirea călugăriţelor de pe strada Pitar Moş finanţându-i studiul. A absolvit după cinci ani, susţinând cu succes examenul de bacalaureat. La 6 octombrie 1906 directorul de studii al Liceului „Sfântul Iosif”, Carol Auner, i‑a înmânat diploma.

Mai departe, arhiepiscopul Raymund Netzhammer îl trimite să studieze la Roma (1906),unde Anton se înscrie la Colegiul „Sfântul Toma”, la filozofie scolastică. În doar un an îşi încheie studiul filozofiei şi este promovat, la vârsta de 19 ani, înmânându‑i‑se laurea în filozofie, la renumita Academie filozofică „Sfântul Toma de Aquino”. După acest moment, începe să studieze teologia la Colegiul „Propaganda Fide”, absolvind în anul 1910, cu titlul de doctor în teologie. Pentru că era prea tânăr – avea sub 24 de ani -, hirotonirea i-a fost însă amânată, însă a rămas la Colegiu, devenind prefectul anului I şi ocupându-se şi de studiul dreptului canonic. A absolvit cursurile de drept la Facultatea Seminarului Roman, obţinând licenţa în dreptul bisericesc.

Dispensă de la Vatican pentru a putea sluji

Cu dispensă de 20 de luni de la vârsta canonică, primită de la Sfântul Scaun, a fost sfinţit preot la 24 septembrie 1910. În luna iulie a anului următor, părăseşte Roma şi revine în Diaceza sa de la Bucureşti. Înainte de asta însă, trece prin Viena şi celebrează prima Sfântă Liturghie în satul său natal, în prezenţa mai multor rude.

Prima misiune pastorală în România este catedra de religie la Liceul „Sfântul Iosif” din Capitală. Se ocupă şi de administrarea Parohiei Tulcea ca „parochus currens” (administrator parohial, n. red), lucrând la arhivă şi redactând o broşură despre istoria Parohiei Romano‑Catolice Tulcea.

După intrarea României în Primul Război Mondial, în anul 1916, părintele Durcovici a fost arestat şi dus într-un lagăr de internare din Moldova., alături de mai mulţi preoţi, atât austrieci, cât şi germani. Din cauza condiţiilor grele, se îmbolnăveşte de tifos şi este aproape de moarte. Totuşi în annul 1917, datorită interven­ţiei arhiepiscopului Netzhammer la regele Ferdinand, preoţii au fost eliberaţi. Anton Durcovici se recuperează cu greu, în casa episcopală de la Bucureşti.

În toamna lui 1918, părintele reîncepe să predea religia la Liceele „Sfântul Iosif” şi „Sfântul Andrei”, acordând o atenţie special elevilor din familiile sărace. Câţiva ani mai târziu, în 1924, Anton Durcovici este numit rector la Conventul „Sfântul Andrei” din Capitală. În septembrie 1935, Sfântul Scaun îi dă demnitatea de protonotar apostolic, iar arhiepiscopul Cisar îl numeşte vicar general al Arhidiecezei de Bucureşti. Predă filozofie, teologie morală şi drept canonic, toate în limba latină, la Academia Teologică Catolică a Arhidiecezei de Bucureşti. Înfiinţează revista „Far nou”, la care ulterior încep să colaboreze şi Nichifor Crainic, Gala Galaction, profesorul Gian Luigi Frollo şi Ion M. Raşcu.

Ridicat de pe stradă de Securitate şi închis la Sighet

La 30 octombrie 1947, Papa Pius al XII-lea îl numeşte pe monseniorul Anton Durcovici episcop de Iaşi. Consacrarea a fost împiedicată însă de guvernul Comunist din România, aşa încât a fost sfinţit episcop numai după cinci luni. Astfel, la 5 aprilie 1948 a fost consacrat în catedrala „Sfântul Iosif” de arhiepiscopul Gerald Patrik O’Hara, Nunţiul Apostolic în România.

În iunie 1949,  când trebuie să se ţină taina Sfântului Mir în Parohia Popeşti-Leordeni, episcopul Durcovici a venit la Bucureşti pentru a-l înlocui pe arhiepiscopul Cisar, care fusese eliberat de Sfântul Scaun din funcţia de Ordinariu al Arhidiecezei. Palatul episcopal de la Bucureşti, în care acesta trebuia să înnopteze, a fost înconjurat de oamenii securităţii, care i-au interzis să părăsească locul. Totuşi, Anton Durcovici şi profesorul Friedrich Rafel au ieşit din palat şi au reuşit să urce într-un tramvai. Au mers până la ultima staţie – cimitirul Bellu -, iar de acolo au vrut să meargă pe jos până în Popeşti-Leordeni. Când au ajuns însă în câmp, o maşină a securităţii i-a ajuns din urmă şi i-a arestat. Au fost duşi iniţial în beciul securităţii din Bucureşti, apoi au ajuns la Jilava, iar în cele din urmă în închisoarea din Sighet.

„Într‑o seară spre orele nouă, uşa celulei mari a fost deschisă şi un temnicer a împins un deţinut gol în celulă pe podeaua de piatră”, a povestit mai târziu un fost deţinut. „După scurt timp deţinutul a vorbit cu voce stinsă, întreruptă: <Poate să‑mi dea cineva ceva ca să mă acopăr? Sunt gol şi mi‑e frig. Sunt episcopul Antonius>. Un preot a sărit şi l‑a acoperit cu pătura sa. Durcovici a spus deţinuţilor să poarte crucea suferinţei cu dăruire faţă de Dumnezeu. Va veni ziua mântuirii. Dimineaţa a fost scos din celulă. Toţi au ştiut că este dus în celula morţii”.

În cele din urmă, bătut, înfometat şi torturat, Preasfinţitul Durcovici a murit în noaptea din 10 spre 11 decembrie 1951, în chinuri mari. A fost îngropat într-o groapă comună. Trupul său nu a fost descoperit nici până în prezent.

¨A fost pentru mine ca un părinte”

Amintirea lui Anton Durcovici este încă vie în mintea şi sufletele celor ce l-au cunscut la un moment dat fie în postura de preot, de profesor sau chiar de coleg de redacţie la „Farul nou”.

„L-am cunoscut pe Episcopul Anton Durcovici din anul 1937, când am fost admis în Seminarul „Sfântul Duh” din Bucureşti, Sfinţia sa fiind rectorul seminarului şi al Institutului Teologic din Capitală”, povestea monseniorul Vitorio Blasutti în anul 1935, într-un articol publicat de „Farul Nou”. „A fost pentru mine ca un părinte. Întotdeauna se comporta cu noi cu o fineţe deosebită, chiar şi atunci când greşeam. În cei 12 ani nu l am auzit ridicând vocea la cineva. (…) Confesionalul său era foarte căutat”, adăuga acesta.

Potrivit mărturiei lui Blasutti, Durcovici „era sobru în toată comportarea sa, în îmbrăcăminte şi în mâncare. Lua masa mereu cu seminariştii şi mânca aceeaşi mâncare. Niciodată nu l-am văzut mâncând cu lăcomie sau în grabă.Cu toate că sobrietatea lui făceau din el un om al datoriei, era mereu înţelegător faţă de noi, tinerii, chiar dacă uneori comportările noastre erau nechibzuite.”

De asemenea, Monseniorul Anton Despinescu îl portretiza pe Anton Durcovici drept un bărbat cu o statură „puţin peste mijlocie, suplă, puţin adus de spate, cu părul cărunt, cu ochii albaştri, limpezi, care te pătrundeau până în adâncul sufletului. Vorba îi era scumpă, desluşită, apăsată, la obiect.”

„Când celebra sfânta Liturghie, te obliga, prin intensitatea trăirii a ceea ce săvârşea, să fii alături de el, pas cu pas, pe toată durata celebrării. La întoarcerea în sacristie, după ce punea la locul lor hainele liturgice, îmi spunea câteva cuvinte de încurajare, iar apoi se retrăgea la genuflexorul din apropiere, unde rămânea în pioasă rugăciune de mulţumire”, rememora monseniorul Despinescu.

Cum decurge procesul beatificării

„Trebuie să ştiţi că procesul de abeatificare este unul foarte complex şi demulte ori poate fi anevoios”, a explicat pr. Wilhelm Dancă pentru gândul. „Pentru că documentarea se începe din locul în care s-a născut episcopul, apoi se urmăreşte întreg traseul acestuia, în detaliu, până când dosarul ajunge la Roma. Este nevoie de multă comunicare şi, totodată, de multe rugăciuni şi activităţi prin care acela ce se doreşte a fi beatificat să fie făcut cunoscut oamenilor, credincioşilor”, a adăugat acesta, subliniind că de-a lungul anilor, până a se ajunge în acest punct, au fost pregătite numeroase evenimente menite să celebreze memoria episcopului Anton Durcoivici.

Deoarece Durcovici nu a avut parte de ceremonie de înmormântare, pe 17 mai 2008, a fost celebrată în catedrala veche din Iaşi o Liturghie pontificală, aşezându-se în zidul lăcaşului o urnă cu pământ adus de la Sighetu Marmaţiei, locul unde acesta a murit.

În anul 2011, la Editura Sapientia a apărut volumul „Nu sunt de acord – Declaraţii din arestul Securităţii Bucureşti (1950)”, ediţie îngrijită şi prefaţată de pr. dr. Wilhelm Dancă. În această carte au fost adunate şi publicate declaraţiile pe care episcopul martir Anton Durcovici le-a dat în perioada în care s-a aflat în arest.

Şi alţi români sunt propuşi pentru beatificare

Biserica Catolică din România a înaintat o serie de propuneri pentru beatificare şi canonizare a unor români, afirmă preotul Francisc Ungureanu,.

„Se lucrează intens şi la cauza grupului de episcopi greco-catolici, toţi martiri: Valeriu Traian Frenţiu, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan, Ioan Suciu, Vasile Aftenie şi Tit Liviu Chinezu”, a declarat acesta pentru gândul.

„Şi Arhidieceza romano-catolică de Alba-Iulia l-a propus spre beatificare pe episcopul Marton Aron, pentru trăirea eroică a virtuţilor, dosarul aflându-se tot la Roma. La Vatican este şi procesul pentru Veronica Antal, propus de Provincia Fraţilor Franciscani Conventuali din România, care a început şi procesul pentru un medic, Martin Benedict”, a mai spus părintele Ungureanu.

Monseniorul Ghika va fi introdus în calendar şi sărbătorit din 16 mai 2014

La 30 octombrie s-au împlinit 30 de ani de la beatificarea lui Ieremia Valahul (1556-1625), călugăr franciscan capucin, născut în apropiere de Oneşti (Bacău). Slujbele religioase au marcat totodată şi încheierea „Anului Ieremian”, prin care s-a sărbătorit împlinirea a trei decenii de la beatificare şi cinci ani de la strămutarea în patrie a rămăşiţelor pământeşti ale Fericitului Ieremia Valahul.

Tot anul acesta, pe 31 august, Monseniorul Vladimir Ghika a fost beatificat în cadrul unei Sfinte Liturghii solemne, oficiată la Bucureşti şi prezidată de trimisul Papei Francisc, Eminenţa Sa Cardinalul Angelo Amato, Prefectul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor. La eveniment au participat aproximativ 8.000 de credincioşi.

Astfel, Monseniorul Ghika va fi sărbătorit începând cu anul viitor pe 16 mai, odată cu introducerea în calendarul Bisericii locale, al Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti.

Vladimir Ghika a fost primul preot biritual, care a slujit atât în ritul catolic, cât şi în cel ortodox. S-a născut în ziua de Crăciun a anului 1873 la Constantinopol în familia de principi care a dat Moldovei şi Valahiei mulţi domnitori.  În 1923 a fost hirotonit preot la Paris, iar în annul 1939 a venit în România.

La 18 noiembrie 1952, în plină prigoană a regimului comunist împotriva Bisericii Catolice, monseniorul Vladimir Ghika a fost arestat pe o stradă din Bucureşti, în timp ce ieşea din casa unei bolnave căreia îi administrase Sfintele Taine. După un an de anchete şi torturi, a fost condamnat la trei ani de închisoare. Monseniorul, care avea atunci 80 de ani, a încetat din viaţă în închisoarea Jilava, doi ani mai târziu, la 16 mai 1954.

Sursa: www.gandul.info