Se împlinesc 114 ani de când rugul aprins de flămânzeni, la 8 februarie 1907, s-a răspândit cu mare repeziciune în toată România, crescând totodată foarte mult și în intensitate. Această extindere rapidă este o dovadă de necontestat că cele peste 5 mil. de țărani din Regatul României sufereau de aceleași crunte nemulțumiri.
Terenul arabil insuficient deținut de țărani, lipsa pășunilor și fânețelor, costisitoarea viață de lux a marilor proprietari, dorința de îmbogățire rapidă a arendașilor, în mare parte străini, fără educație și care nu înțelegeau sufletul românesc, nerespectarea învoielilor agricole, cămătăria, justiția coruptă și disprețul brutal al autorităților față de țăranii ținuți în sărăcie și incultură, le-a impus acestora o viață de nesuportat.
După ce ani de-a rândul au încercat pe cale pașnică (justiție, petiții, reclamații) să convingă autoritățile statului să oprească fărădelegile, nedreptățile și abuzurile la care erau supuși, dar fără niciun rezultat, țăranii, permanent provocați, și-au pierdut îndelungata răbdare și au atacat violent.
Răsculații, orbiți de durere și disperare, au lovit necruțător cu foc și pedepse crunte, pe cei vinovați. Autoritățile înfricoșate au răspuns prin gloanțe și întemnițări.
Comemorarea Marii Răscoale de la 1907 provoacă amintiri dureroase, dar constituie și o lecție peste timp care trebuie bine învățată și niciodată uitată.
