Acești sfinți mucenici au trăit în vremuri grele, pe vremea persecuțiilor creștine din secolul al III-lea, pe vremea împăraților Deciu (249-251) şi Valerian (253-259). O creștină plină de evlavie, pe nume Rufina a fugit din cetatea Corintului să se ascundă în munți pentru a scăpa de cei care o urmăreau. Acolo l-a născut pe mucenicul Codrat, însă la scurt timp își dă sufletul în mâinile Domnului. Bunul și marele Dumnezeu are grijă de copil, ținându-l în viață și hrănindu-l prin minune dumnezeiască. Când pruncului îi era foame, deasupra lui apărea un nor care îi picura în gură rouă dulce. Codrat își trăiește primii ani ai vieții, dar și restul copilăriei și al tinereții în sălbăticie. Pe când a devenit adolescent, sfântul cunoaște niște creștini care îl învață despre calea cea dreapta, credința și iubirea de Dumnezeu. Mai apoi, viitorul mucenic va studia gramatica dar și arta medicinii, domenii în care se va bucura de un succes remarcabil. Totuși, majoritatea timpului său prefera să-l petreacă singur, izolat în munți, rugându-se neîncetat și meditând la Dumnezeu. Foarte mulți ani au trecut, iar mulți ucenici și prieteni îl căutau constant pentru a le oferi un cuvânt de învățătura. Printre toți aceștia se numărau și Ciprian, Dionisie, Anecton, Pavel, Crescent și mulți alții. La porunca împăratului păgân Deciu, prefectul militar Iason ajunge la Corint pentru a tortura și ucide creștinii de acolo. Codrat, cel mai in vârstă dintre credincioși, vorbește în numele lor, apărând cu ardoare credința cea dreaptă în Iisus Hristos, chiar dacă este supus torturilor. În ciuda torturilor și suferințelor la care a fost supus, acesta își încuraja frații creștini, îndemnându-i să nu le fie frică și să apere cu tărie și ardoare credința cea dreaptă. Prefectul, văzând că nu reușește în nici un fel să-l convingă pe Codrat să se închine la idoli și să le aducă ofrandă, îi aruncă pe toți credincioșii la fiarele sălbatice pentru a fi sfâșiați de vii. Totuși, minunea se întâmplă, deoarece fiarele nu se atinseră de ei. Înfuriindu-se, Iason dădu ordin ca toți aceștia să fie legați de picioare și trași cu trăsura pe străzile orașului, unde păgânii aruncau în mucenici cu pietre. Într-un final, toți aceștia sunt condamnați la decapitare cu sabia. La locul unde urmau sa fie executați, Codrat împreună cu ceilalți creștini, cer răgaz pentru rugăciune, după care fiecare pe rând își va pleca capul sub sabie. Discipolii mucenicului Codrat care nu au fost omorați, au suferit enorm atât pentru ei, cât și pentru Dumnezeu. Dionisie este înjunghiat pe timpul nopții, Victorin, Nichifor și Victor sunt zdrobiți într-o presă imensă de piatră. Lui Claudiu îi sunt tăiate mâinile și picioarele; Diodor este aruncat în foc; Serapion este decapitat în timp ce Papiu și Leonid au fost înecați in mare. Luându-i drept exemplu, foarte multe femei creștine au suferit de bună voie pentru Dumnezeu.
