Aceştia au fost mari asceţi în ţara Indiei, care a fost luminată de sfântul apostol Toma. Sfântul Ioasaf a fost fiul şi moştenitorul împăratului Avenir al Indiei. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, sfântul Ioasaf a fost cercetat de bătrânul Varlaam, care l-a învăţat dreapta credinţă şi l-a botezată. Apoi, sfântul bătrân se retrase într-un munte pustiu pentru viaţă sihăstrească, iar sfântul Ioasaf rămase să lupte cu ispitele lumii pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, le birui. Sfântul Ioasaf reuşi în cele din urmă să îl aducă la Hristos şi pe tatăl lui, împăratul Avenir. După botezul său, împăratul mai trăi patru ani în pocăinţă şi aspră nevoinţă, căci viaţa lui de mai înainte şi-o dusese în păcate foarte grele, fiind un prigonitor sângeros şi ucigaş al creştinilor. Murind împăratul şi trecând la o viaţă mai bună, tânărul prinţ moştenitor Ioasaf încredinţă ocârmuirea ţării prietenului său, Varahie, şi se retrase în pustie spre a-şi închina cu totul viaţa lui Hristos, întru sihăstreştile nevoinţe. Singura lui dorinţă pe pământ mai rămase să îl mai vadă măcar o dată pe sfântul şi iubitul său bătrân, cuviosul Varlaam. Dumnezeu întru a Sa milostivire îi împlini această dorire şi într-o zi sfântul Ioasaf stătu dinaintea peşterii învăţătorului său şi strigă:
– Binecuvântează-mă pre mine, părinte!
Bătrânul părinte, auzindu-i glasul, ieşi din peşteră şi cu lacrimi de bucurie spuse:
– Bine ai venit, iubite fiule, fiule al lui Dumnezeu şi moştenitor al împărăţiei cerului. Domnul să-ţi dea cele veşnice în locul celor vremelnice şi pe cele nestricăcioase în locul celor stricăcioase. Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, că bine ai voit ca sămânţa cuvânului Tău cea semănată de mine în sufletul robului Tău Ioasaf, să odrăslească şi să aducă rod însutit.
Deci fiind către seară, îi puse dinaintea hrană pustnicească, iar mai apoi săvârşind rugăciunea de noapte, iarăşi grăiră vorbe duhovniceşti până la vremea slujbei de dimineaţă. Astfel petrecură sfinţii Ioasaf şi Varlaam împreună mulţi ani precum îngerii cei din ceruri. Pe când avea 100 de ani, simţindu-şi plecarea din lumea aceasta aproape, sfântul Varlaam îi zise sfântului Ioasaf:
– Eu, fiule, de mult doream să te văd pe tine mai înainte de sfârşitul meu şi când mă rugam pentru tine mi s-a arătat Domnul nostru Iisus Hristos şi mi-a făgăduit că te va aduce la mine. Acum iată că a împlinit Domnul dorinţa mea, căci te văd lepădat de lume şi de toate cele ce sunt în lume şi unit cu Hristos. Iar acum de vreme ce a sosit vremea plecării mele, tu dar, fiule, acoperă trupul meu cu pământ şi dă ţărânii ce este al ţărânii; iar tu să petreci în locul acesta, ţinându-te de viaţa aceasta duhovnicească şi aducându-ţi aminte de smerenia mea.
Tânguindu-se îndelung îngropă trupul ostenit şi uscat de anii îndelungaţi de nevoinţe al bătrânului său părinte, şi petrecând şi el anii rânduiţi de Domnul, la vârsta de 60 de ani se mută cu pace la odihna cea veşnică, iar un pustnic sfânt care vieţuia în apropiere, înştiinţându-se cu duhul de mutarea acestuia la cele veşnice, cântându-i obişnuitele cântări îi îngropă cinstitul său trup alături de moaştele cuviosului Varlaam, pentru ca cei doi nedespărţiţi cu duhul să se odihnească nedespărţiţi şi cu trupurile. După îngropare, făcându-i-se pustnicului aceluia o oarecare descoperire dumnezeiască, merse la împăratul Indiei Varahie şi îl vesti de mutarea la Domnul a prietenelui său Ioasaf. Deci venind împăratul cu alai în inima pustiei află peştera cuvioşilor şi descoperind mormântul lor află moaştele celor doi răspândind bună mireasmă. Deci luându-le cu cinste le duse în biserica ridicată de sfântul Ioasaf pe când acesta se afla în lume de unde cuvioşii Varlaam şi Ioasaf se făcură izvor de tămăduire, izbăvire şi mângâiere tuturor.
