Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghina este unul din cei mai iubiţi şi căutaţi sfinţi din Grecia de astăzi. S-a născut la 1 octombrie 1846, în orăşelul Silivria de pe teritoriul Turciei. La botez, a primit numele de Anastasie, fiind al treilea copil din cei şapte pe care i-au avut părinţii săi, Demos şi Maria Kefalas. Primii ani de şcoală i-a făcut în orăşelul natal, dovedindu-se un copil inteligent şi dornic de învăţătură, foarte atras de biserică şi sfintele slujbe. La vârsta de 14 ani, pleacă la Constantinopol, unde uceniceşte în magazinul unui negustor, ducând o viaţă plină de privaţiuni materiale, dar şi de mângâiere duhovnicească. La vârsta de 20 ani, Sfântul Nectarie se retrage în insula Hios, ca învăţător, timp de şapte ani educând micii săi elevi în lumina iubirii de neam şi credinţă. În 1873, este primit ca frate la Mănăstirea „Nea Moni”, primind în 1877, când este hirotonit diacon, numele de Nectarie. În 1881, părintele Nectarie se întoarce la mănăstire cu diploma de bacalaureat, absolvind apoi şi Facultatea de Teologie din Atena, în 1886, cu binecuvântarea şi ajutorul Patriarhului Sofronie al Alexandriei, fiind apoi hirotonit preot şi arhimandrit. În 1889, Părintele Nectarie va fi hirotonit episcop, având funcţia de consilier patriarhal şi slujitor al altarului bisericii „Sf. Nicolae” din Cairo (Egipt), unde dobândeşte bogate roade atât în plan pastoral, cât şi administrativ. În 1890, este angajat ca preot predicator al Mitropoliei de Evia. În 1893 autorităţile bisericeşti îi încredinţează conducerea Seminarului Teologic „Rizareion” din Atena, unde a schimbat profund concepţia profesorilor despre modul în care trebuie educaţi elevii teologi. Ca un bun păstor, îi învăţa pe toţi să îşi raporteze faptele şi iniţiativele la Mântuitorul Hristos. Puterea exemplului personal, blândeţea şi viaţa sa sfântă au dus la schimbarea inimilor tuturor, elevi şi profesori deopotrivă. Pensionat în 1908 din învăţământ, Sfântul Nectarie se retrage în insula Eghina, urmându-şi fiicele duhovniceşti care, încă din 1904, primiseră binecuvântarea duhovnicului pentru a reînfiinţa aici o mănăstire cu hramul „Sf. Treime”. Părintele a participat cu tot sufletul la acest nou început al vieţii lui, dar şi al obştii nou înfiinţate. Păstorind cu dragoste turma cea cuvântătoare din întreaga insulă, timp de 12 ani, fiind iubit de toţi cei care l-au cunoscut, Sfântul Nectarie a trecut la cele veşnice la 8 noiembrie 1920, fiind plâns de mulţime mare de călugări şi credincioşi. Cuviosul a fost canonizat de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, în data de 20 aprilie 1961.
Din minunile Sf. Nectarie de Eghina – Scrisoarea micului Anastasis
Domnul Temistocle vindea tablouri, rame si mărunţişuri în prăvălioara lui din Constantinopol. Ţinea mult la familia lui si se chinuia sa-si vândă „nimicurile” pentru ca sa umple cinci guri flămânde. Deschidea dis-de-dimineaţă, îşi făcea semnul crucii privind spre biserica Sfânta Sofia, atârna ramele în cuiele ce se găseau pe pereţii din afara, lângă uşa magazinaşului, ştergea praful ce se aşeza din gros pe picturi – prăvălioara se găsea pe o străduţa strâmta, nepietruită – si aşa îşi aştepta clienţii. Domnul Temistocle era un om bun, care simţea durerea celuilalt. Când intra vreun şcolărel să ia o bomboană, gândea în sinea lui: ”Sărăcuţul, este galben ca ceara. Cine ştie ce mănâncă”. Cunoştea bine faţa sărăciei, după cum cunoştea şi sufletul omului, cu bunele şi cu relele lui. Dintre toţi copilaşii de prin vecini, cel mai mult ţinea la un băieţel dulce si cuviincios pe nume Anastasis, care trăia singur singurel într-o cămăruţa peste drum de casa lui. Sărăcuţul, cu noaptea în cap pleca şi cu noaptea în cap se întorcea. După faţa-i trasă şi după hăinuţele şi ghetuţele lui rupte se putea uşor vedea că abia dacă avea ce mânca. Într-o dimineaţa de iarna, domnul Temistocle se îndrepta spre prăvălioara lui. Era frig şi zloată şi mergea strângându-şi pe el paltonul, când îl vede pe micul Anastasis că se apropie pe trotuarul celalalt.
– Unde te duci, Anastasis? Ai alt drum astăzi? Nu te duci la lucru? Băieţelule, o sa răceşti. Nu eşti îmbrăcat gros.
– Mă duc la poştă să duc nişte scrisori.
– Dă-mi-le mie. Trec eu acum pe la poştă. Hai, fugi înapoi la lucru, că o sa răceşti afară.
– Va mulţumesc mult, domnule, spuse micuţul dârdâind de frig.
Ce i-a venit domnului Temistocle, ca s-a uitat pentru cine sunt scrisorile. Una era pentru un negustor, alta pentru o fabrica de tutun, a treia era… „CĂTRE DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS, ÎN CER”. S-a oprit locului si a început sa zâmbească.
– Săracul băieţel! Ia să vă ce cere… A deschis scrisoarea şi a citit:
Hristoase al meu,
Hainele mi s-au rupt, pantofii mi s-au stricat şi mi-e frig. Din ce-mi dă stăpânul nu-mi ajunge nici de mâncare. N-am reuşit să trimit aproape nimic mamei mele, care este săracă. Ce să mă fac acum? Cum ies eu din iarnă, Doamne? Ajuta-mă! Mă închin Ţie. Robul Tău, Anastasis.
– Comoară scumpă, spuse domnul Temistocle ăi a plecat spre casă. A pregătit un pachet cu haine călduroase de iarnă – flaneluţe, un palton, pantofi, şosete de-ale copiilor lui – şi s-a dus apoi la posta.
Peste doua zile l-a şi văzut îmbrăcat în haine călduroase. Îi veneau numai bine. Ochii copilului străluceau de bucurie. Ba luase pe chip şi o adiere de lumină tainică, căci cine poate şti câte nu şi-au spus seara la rugăciune Domnul şi micuţul Său rob…
Domnul Temistocle s-a bucurat mult să-l vadă fericit pe acel băieţel, dar nu avea cum să-i treacă atunci prin gând că Anastasis va ajunge cândva Sfântul Nectarie făcătorul de minuni… De unde să fi putut bănui?…
