La cârma primei episcopii atestate documentar pe teritoriul ţării noastre, cea de Tomis (Constanţa de astăzi), au păstorit de-a lungul timpului numai episcopi vrednici de pomenire. Şirul lor începe de la sfârşitul secolului al III-lea cu Evangelicus, Efrem şi Tit. Succesorii lor au luat parte la Sinoadele ecumenice precum şi la alte dezbateri teologice ale vremii. În anul 325, anul primului Sinod ecumenic de la Niceea, păstorea la Tomis episcopul Marcu, care a şi luat parte la lucrările acestui sinod. În anul 369, episcopia Tomisului era condusă de alt mare ierarh numit Bretanion. Acesta s-a ridicat cu putere împotriva ereziei lui Arie şi a apărat dreapta credinţă cu ocazia venirii la Tomis a împăratului roman Valens (364-378), în urma unei campanii purtate împotriva goţilor din nordul Dunării. Valens era mărturisitor al învăţăturii greşite a lui Arie si intrând în catedrala oraşului, unde se afla mulţime multă adunată, a încercat să-l atragă la aceasta şi pe episcopul Bretanion. Plin de credinţa şi întărit de Duhul Sfânt, Bretanion a ţinut o impresionantă cuvântare, în care a apărat dreapta credinţă după hotărârile Sinodului de la Niceea. Apoi însoţit de tot poporul s-a mutat în altă biserica, lăsându-l pe împărat singur. Simţindu-se umilit, împăratul a poruncit ca episcopul sa fie exilat, dar apoi, s-a temut ca nu cumva sciţii să se răscoale şi i-a îngăduit acestuia să se întoarcă. La vrednicia păstoririi sale se adaugă şi numeroasele virtuţi prin care el strălucea ca soarele, înaintea poporului. Aflăm despre acestea din relatarea lui Teodoret al Cyrului: „Bretanion strălucea prin tot felul de virtuţi, păstorind ca arhiereu peste cetăţile întregii Sciţii”. Alte ştiri despre viaţa şi activitatea episcopului Bretanion, avem din evenimentele legate de moartea mucenicească a Sfântului Sava de la Buzau şi de trimiterea moaştelor sale în Capadocia, acestea fiind cerute de Sfântul Vasile cel Mare. Sfântul Vasile îl numeşte pe episcopul Bretanion „un cetăţean al patriei sale, care întocmai ca o creangă înflorită din rădăcină nobilă a umplut cu fructele Duhului o ţară îndepărtată”, apoi „mlădiţa cu care patria mamă se poate mândri pe drept”, deoarece „a reuşit în luptele pentru credinţă, arătându-se o bună moştenire a părinţilor”. Sfântul Vasile îl felicită pentru realizările duhovniceşti în „ţara barbară”, unde „lucra strălucit, ca un grădinar iscusit”, apoi îi mulţumeşte pentru trimiterea moaştelor Sfântului Sava. După aceste evenimente, a mai păstorit turma lui Hristos din Sciţia Mică până în anul 381, când s-a mutat la Domnul în ziua de 25 ianuarie, dobândind astfel cununa vieţii veşnice.
