Dumnezeu nu l-a numit „nebun” pe bogat pentru că i-a rodit pământul din câmp grâu din belșug. Fiindcă pământul rodește din voia lui Dumnezeu. Problema nu constă nici în aceea că avea hambare mici, le-a dărâmat și a făcut altele mai mari ca să pună grâul la adăpost. Pentru că, prin aceasta, bogatul s-a arătat responsabil și atent față de darul lui Dumnezeu. Însă problema bogatului și a noastră este că el și noi nu suntem mulțumitori pentru darurile lui Dumnezeu. Din ceea ce primim, mai mult sau mai puțin, nu dăm și altora. Facem din banii noștri, din averea și poziția noastră socială, din postul nostru de conducere sau din serviciul nostru un motiv de a trăi ca belferul, în mod discreționar, ca cel care are de toate și pentru că are de toate nu se mai interesează de nimeni și nici de mersul istoriei și nici de veșnicia lor. Parabola bogatului căruia i-a rodit țarina reprezintă starea noastră interioară, a tuturor, atunci când ne e bine și uităm că altora le e rău. Sau presupunem că toți sunt la căldurică asemenea nouă, dacă astăzi, acum, o ducem bine. Adică nu numai bogații suferă de starea asta de irealitate practică, ci și oamenii cu venituri modeste sau umile. Iar avalanșa de bunuri și de facilități a lumii postmoderne, în care poți cumpăra foarte ușor zile de odihnă, proprietăți, mașini, unelte, bijuterii și haine, dacă te ține contul din bancă (pentru cei bogați) sau dacă câștigi o sumă de bani la super bingo sau la loto sau ți se mărește salariul sau pensia (pentru cei cu venituri medii sau mici) îți creează o stare de bine euforică, orizontală, în care uiți de Dumnezeu, de viața de apoi, de mântuire, de tot. Aranjarea în istorie, adică am serviciu, am casă, am familie, am de toate, o duc bine, și nu mă mai interesează de ce-o să fie acum sau pe lumea ailaltă, este cea vizată de Domnul în această parabolă, în acest om, care e declarat „nebun”, tocmai datorită lipsei lui de așteptări verticale. Și prin aceasta nu înseamnă că Domnul ne dorește pe toți cerșetori, ci Domnul ne dorește pe toți realiști, treji, chiar dacă suntem în mijlocul bogăției sau a sărăciei lucii. Pentru că viața de aici nu înseamnă totul și pentru că mântuirea noastră reprezintă preocuparea de căpătâi și nu strângerea de capital sau prosperitatea strict materială. Lumea postmodernă este lumea goalei imagini de sine, a capitalului strâns fără etică, a mizeriei legale, a indiferenței față de Dumnezeu. Bineînțeles că Biserica rămâne un vestigiu antic, neplăcut de mulți iar morala publică e din ce în ce mai plină de imoralitate, pentru că lumea noastră nu mai e atrasă spre sus, spre cupola Împărăției lui Dumnezeu, ci este centrată spre murdăria din noi înșine, care suntem inși alienați, neînțeleși și secătuiți de viață. Degeaba vrem să fim cunoscuți când noi suntem socotiți niște biete numere, niște CNP-uri dintr-un computer. Degeaba vrem să arătăm bine, pe afară, când noi suntem triști, goi de bucurie și plini de patimi. Degeaba trăim bine, avem mese luxoase, ne permitem multe, dacă nu ne permitem să fim oameni ai lui Dumnezeu, ci doar niște biete animale de povară, împovărate cu griji și plăceri mărunte. Sfânta Evanghelie citită în prima duminică din Postul Nașterii Domnului, ne amintește că postul e ziua cadoului, a bucuriei, a ieșirii spre alții, după cum Fiul lui Dumnezeu iese spre noi, din iubire nemărginită, făcându-se Fiul Fecioarei, pentru ca să ne învețe să renunțăm la noi înșine pentru a ne umple de El și de iubirea pentru întreaga lume. Adunarea fără Domnul nostru Iisus Hristos este o pierdere totală, și viața fără iubire, fără milă, fără ochi pentru cele din jurul nostru este o viață fără împlinire reală, o viață de somnambul, care trece pe lângă dureri, pe lângă lacrimi, pentru că nu știe ce face. Bogatul trăiește ca și cum ar dormi. Noi trăim ca și când am fi veșnici în trup. Nu ne pasă că vom suferi veșnic. Nu ne interesează de ziua de mâine, dacă astăzi ni se pare că suntem bine, că avem de toate, că această stare nu trece. Însă Dumnezeu strigă la noi, ca la niște nebuni, ca la niște copii prostuți și ne spune că lumea trece și odată cu ea și poftele ei și că veșnicia e adevărata noastră bogăție. Iar dacă nu suntem plini de har și de fapte bune, suntem goi, oricine am fi, oricât am fi avut și oricât am crezut noi că facem sau suntem. Sunt cazuri când oamenii se închid în binele sau în răul lor și nu mai vor să știe de nimic și de nimeni. Și mergi pe stradă și în casele oamenilor și la locul lor de muncă și observi faptul, că nu îl interesează de cel de lângă el, își îngrijește doar apartamentul lui dar nu și scara blocului, e numai cu ai lui și nu cu alții, e invidios pe binele altuia, se bucură de răul tău, nu mai știe cum să îți bage bețe în roate, pentru că se simte mic. Ca să trăiești împreună cu alții și să le vrei binele, trebuie să le dorești folosul veșnic și nu doar pe cel de câțiva ani. Să stai în bine și să urmărești împlinirea binelui în mod binecuvântat. Suntem chemați să nu mai dormim pe noi, să nu mai fim niște somnambuli printre oameni, inconștienți de rolul și de responsabilitatea noastră, ci să ne luăm în serios vocația de lumină a lumii și de sare a pământului. Lumina faptelor și a vorbelor noastră nu trebuie să fie întuneric, după cum sarea înțelepciunii noastre nu trebuie să fie o vicleană mânuire a cuvintelor. Cuvintele noastre se strică când faptele noastre le decolorează, le secătuiesc de forță. Când adeverim cuvintele și când ne ținem cuvântul, când suntem una cu ceea ce spunem, atunci cuvintele sunt convingătoare, sunt cu putere multă, pentru că ating suflete pline de așteptări mari, frumoase, sfinte. Nu vă lăsați sufletul și trupul neîmprospătate de har și faceți-vă cadoul de a vă deschide, prin spovedanie și prin rugăciune, lui Hristos-Dumnezeu, Celui care vine la noi ca să ne umple de bucuria iubirii Sale celei preasfinte. Amin!
