Fiinţa omenească este astfel alcătuită, încât poartă în sine toate puterile care o fac să crească şi să se desfăşoare spre scopul final. Aceste puteri nu lucrează singure, ci ajutate mereu de grija binefăcătoare a Providenţei, care veghează fără întrerupere lângă noi. Fiecare om are înlăuntrul său conştiinţa morală care îi spune ce trebuie să facă şi de ce trebuie să se ferească pentru a putea fi împăcat cu sine şi cu aproapele. Prin acest mijloc, omul poate, chibzuind asupra a ceea ce cunoaşte prin simţuri, să adâncească împlinirea datoriei de cultivare şi folosire a darurilor cu care Dumnezeu ne-a înzestrat pentru mântuirea noastră. El ne va cere socoteală despre înmulţirea, întrebuinţarea şi folosirea acestor daruri. Despre această îndatorire ne vorbeşte Mântuitorul în Pilda talanților, îndemnându-ne la împlinirea conștiincioasă a datoriilor şi totodată la înmulţirea, întrebuinţarea şi folosirea, prin muncă, a darurilor ce le avem fiecare pentru această stare şi chemare. Vorbind despre muncă, Mântuitorul nu numai că a aprobat-o, fiind strâns legată de firea omului, dar a înălţat-o, a sfinţit-o şi a binecuvântat-o. Omul este dator să muncească şi pentru el şi pentru alţii. însă munca are şi rol moral. Omul harnic este drept, cinstit, iubitor. Sufletul lui, prins în muncă, nu mai are timp liber să umble pe cărările destrămării morale. Munca alungă trândăvia, care este rădăcina tuturor relelor. Ea disciplinează, îndreaptă pe drumul cel bun toate pornirile pătimaşe din om. Ea este un medicament, un întăritor care vindecă rănile sufletului şi înviorează puterile trupului. Este izvor de virtuţi. Cine munceşte se întăreşte. Omul harnic este ca apa de izvor: gândurile lui sunt limpezi, simţurile curate şi voinţa puternică. Omul leneş este ca apa stătătoare, în care se clocesc toţi viermii şi toate poftele, patimile şi gândurile rele; sau ca fierul ruginit care, deşi este din acelaşi material, nu mai seamănă cu fierul de plug, care este curat, folositor şi strălucitor. Prin muncă se ridică oamenii şi popoarele la bunăstare, la civilizaţie şi cultură. Prin muncă se asigură progresul omenirii şi se îmbogăţeşte zestrea noastră materială şi spirituală. Munca este legea vieţii şi a fericirii omului. Trebuie să sporim darurile ce ni le-a dat Dumnezeu, atât pentru propăşirea noastră, cât şi a societăţii în care trăim, că numai cel ce se osteneşte în via Domnului şi-şi dă toată silinţa ca să ajute cu mintea şi cu puterea sa la progresul ţării şi al Bisericii este vrednic de cinste mare, şi la oameni şi la Dumnezeu. Cine însă îngroapă darurile sufleteşti, talanţii de aur ai sufletului, în pământ, în ţărână întinată de păcate ale trupului său şi nu aduce roade vrednice de aceşti talanţi, nu va avea parte nici de viaţă şi nici de fericirea cea adevărată, ci de întunericul cel mai din afară, unde va fi plângere şi scrâşnirea dinţilor.
