Sfântul Ioan Scărarul
Tratat despre sfințenie
Cu privirea aţintită în pământ, cu buzele crăpate şi sandalele scofâlcite de nisipul încins, secătuit de oboseală şi de lipsa apei, un adolescent de 16 ani păşea istovit, urcând pantele Muntelui Sinai, către mănăstirea din vârf. Hainele, deşi prăfuite, îi trădau originea nobilă, iar faptul că nu era însoţit de nimeni ar fi putut face pe unii să creadă că era unul dintre acei tineri rebeli care, din când în când, fugeau la mănăstirile din pustiu din cauza neînţelegerilor cu părinţii. Aşa au gândit şi monahii de la Mănăstirea „Sf. Ecaterina“ de pe Muntele Sinai. L-au primit cu bucurie, i-au dat să mănânce şi să bea, dar, din vorbă în vorbă, au înţeles că era vorba de un caz aparte. Tânărul nu venise în pustiu ca să atragă atenţia asupra lui, să dea o lecţie părinţilor, aşa cum urmăreau ceilalţi, dinaintea sa. Era anul 595, iar pe tânăr îl chema Ioan, supranumit mai apoi „Scărarul“ sau „Sinaitul“. Un nume pe care Biserica nu avea să-l mai uite vreodată. Idealul ascetic monahal se bucura în acele vremuri de atâta cinste în rândul creştinilor mireni, încât mulţi dintre ei se hotărau să renunţe la viaţa din lume şi să-şi dedice restul zilelor doar lui Hristos. Totuşi, afluxul mare de „doritori” a fost însoţit şi de unele complicaţii. Dacă după modelul vechi, fiecare monah bătrân avea câte un tânăr învăţăcel pe care-l deprindea cu tainele ascezei, înmulţirea numărului tinerilor în mănăstiri a ridicat problema unei noi maniere de educare a acestora, mai sistematice. Din acest motiv s-a simţit nevoia compunerii unui „tratat de îndrumare a vieţii duhovniceşti“, un manual care să-i ajute mai ales pe stareţii de mănăstiri cu mulţi călugări tineri. Cu alte cuvinte, era necesară o teoretizare a experienţei dobândite de monahi în cele câteva secole de „atletism duhovnicesc“. Ideea alcătuirii unui îndrumar pentru tinerii novici i-a venit stareţului Mănăstirii Rait, situată pe ţărmul Mării Roşii, la distanţă nu foarte mare de Mănăstirea Sinai. Şi-a dat seama, însă, că o asemenea operă nu putea fi scrisă de oricine, ci doar de un monah înţelept şi cu experienţă ascetică, dar, totodată, şi bun cunoscător al psihologiei şi firii omeneşti. De departe, cel mai capabil în epocă pentru un astfel de demers era Sfântul Ioan, stareţul Mănăstirii Sinai. Primind scrisoarea stareţului de la Rait, Ioan a răspuns cu modestie că se va strădui să împlinească porunca primită, deşi el nu este în stare să înveţe pe alţii, aflându-se încă la vârsta la care el însuşi învaţă de la alţii. Pentru a se face cât mai bine înţeles în explicarea complexului drum spre dobândirea sfinţeniei, Ioan a surprins progresul duhovnicesc pe o scară, iar fiecare treaptă reprezenta o virtute. În total, a consacrat 30 de trepte, după numărul anilor pe care Mântuitorul îi avea atunci când a început propovăduirea Evangheliei. Din acest motiv, cartea scrisă de Ioan, stareţul Mănăstirii Sinai, s-a numit „Scara“, iar autorul „Ioan Scărarul“.
