Iarnă, un frig năpraznic. Un cuplu foarte bătrân se pregătea de
somn, încălzindu-se la gură sobei. Căutând o plapumă mai groasă,
bătrâna zice:
– Mai ţii tu minte, bărbate, în tinereţe, înainte să mă ceri de la
mama, cum mă aşteptai tu seară de seară la stejarul din fundul
grădinii, iar eu ieşeam la tine, şi cu câtă pasiune ne mai iubeam?
– Da… Ce vremuri!
– Hai să o mai facem odată că pe vremuri, zice bătrână, că suntem
bătrâni şi nu se ştie cât timp mai avem.
Bătrânul pleacă bucuros la stejar. O aşteaptă şi o tot aşteaptă pe
bătrână până se învineţeşte şi, când nu mai rezistă de frig, merge în
casă, unde o găseşte pe bătrână înfofolită în plapumă.
– Dar bine, mai nevastă, bine că stai la căldură sub plapumă şi eu
te aştept să paralizez de frig în viscol lângă stejar, de ce n-ai venit?
– Nu m-a lăsat mama!…
