Un puşti de 17 ani din Botoşani, sătul de cozi, nedreptate, cenzură şi manipulare, s-a ridicat împotriva regimului comunist de unul singur. A fost prins scriind manifeste anti-comuniste în plină ”Epocă de Aur”, sfidând ”tovarăşii” şi întreaga lor orânduire. Nici măcar metodele dure ale Securităţii nu au reuşit să îi frângă ideile şi dorinţa de libertate. A plătit în cele din urmă cu viaţa.
Era luna septembrie a anului 1981. Oamenii stăteau la cozi interminabile pentru o pungă cu aripi de pui sau câteva alimente de bază. Curentul era cu porţia, cenzura în floare, iar libertatea inexistentă. În acest context lugubru, la Botoşani a ţâşnit un strigăt de revoltă.
Muncitorii care mergeau la muncă în dimineaţa zilei de 12 septembrie 1981, au rămas înmărmuriţi, unii chiar s-au făcut că nu văd. Pe unul dintre pereţii Comitetului Judeţean al PCR, ”inima” comunismului la Botoşani, stătea scris mare ”Ne-am săturat să stăm la cozi interminabile”. Era strigătul întregii muncitorimi a Botoşaniului.
Strigătul înăbuşit pe care cineva mânat de curaj a avut tăria să îl scrie chiar pe ”casa” comuniştilor. Securiştii au intrat în alertă. Au început să fileze, să pândească. În aceeaşi zi, în ciuda vigilenţei oamenilor Securităţii, peste tot în Botoşani, ca o iluminare, apăreau mesaje anti-comuniste. Pe un perete al bazinului de apă din Parcul ”Mihai Eminescu” scria ” Vrem hrană, nu inechitate”, pe un gard la câteva străzi distanţă, ”Vrem hrană şi libertate”.
Zilele treceau iar mesajele continuau halucinant instigând la revoltă şi cerând libertate. Pentru cei care nu aveau curaj să se ridice era ca o mângâiere. Le-a fost aprinsă speranţa. Timp de o lună de zile, mesaje gen ”Ne-am săturat de lipsuri! Vrem libertate!”, ”Vrem hrană! Vrem respectarea tuturor drepturilor! Vrem libertate”, au ajuns o obişnuinţă pentru botoşănenii de rând. Trăiau cu speranţa că mâine va mai apărea şi încă unul şi apoi se va aprinde o scânteie care îi va elibera. Securiştii în alertă maximă îşi făcea tot felul de scenarii credeau că este un grup organizat de intelectuali sau chiar agenturi străine. După numeroase filaje şi pânde a urmat şi flagrantul.
Cel care vroia libertate şi nu îi era frică să o ceară, nu era un spion străin ci un copil de 17 ani, elev în clasa a XI a la Liceul AT Laurian din Botoşani. Îl chema Mugur Călinescu şi era unul dintre premianţii clasei. Un tânăr cu o vastă cultură generală, după cum îşi aduce aminte chiar mama băiatului, dar care se săturase de comunism. Era singur la părinţi şi locuia doar cu mama lui. Femeia, o simplă vânzătoare la magazinul universal, divorţase şi îşi crescuse copilul cum a putut mai bine.
”S-a schimbat după ce a dat examenul de treaptă. Spunea că s-a săturat de nedreptate şi de comunism. Îi spuneam să îşi vadă de treabă că vom avea probleme. Citea mult, foarte mult. Şi-a deschis orizonturile şi nu mai era cale de întoarcere. S-a răzvrătit. Nu suporta să vadă cum activiştii iau carne peste rând, în timp ce muncitorii stăteau şi nu mai prindeau nimic. Asculta,după ce îşi făcea temele, la radio. Am aflat mai târziu că era Europa Liberă”, spune Rodica Uncescu mama lui Mugur Călinescu.
Acest tânăr de 17 ani a fost primul botoşănean care s-a ridicat făţiş împotriva regimului. Iar ”tovarăşii” au fost necruţători. L-au anchetat săptămâni în şir. Au decis să îi aplice cea mai grea pedeapsă: izolarea. Nu a fost închis în puşcărie. Puşcăria era chiar viaţa lui. Nimeni nu îi mai vorbea, de frica securiştilor. Nu avea prieteni, iar colegii îl ignorau. La şcoală avea mereu probleme, i se căuta nod în papură. Mama lui Mugur Călinescu a fost persecutată la serviciu.
”A fost cumplit. Ne-au izolat. Nimeni nu vorbea cu noi. El era dat mereu ca exemplu negativ la şcoală. Foştii lui colegi nici nu îl băgau în seamă. Cei care de altfel l-au şi turnat miliţiei. O parte ştiau cu ce se ocupă. Nu se ascundea, spunea deschis celor de vârsta lui ce crede. L-au turnat şi dupa aceea nici nu mai vorbeau cu el. Era singur şi izolat. Eu aveam numai probleme. Am primit penalizari la salariu, mutata de multe ori disciplinar. Data ca exemplu negativ. În fiecare zi securiştii erau la mine acasă. Ne ascultau şi telefoanele”, spune Rodica Uncescu. După trei ani de hărţuire şi izolare, Mugur Călinescu se stingea în anul 1985 , pe un pat de spital la Iaşi.
Fusese diagnosticat cu leucemie. Adolescentul , luptător anti-comunist murea la numai 20 de ani, după o lupta neîntreruptă cu sistemul. Şi-a protejat mama până în ultima clipă. Rodica Uncescu a devenit sigură că securiştii i-au omorât băiatul.
” Vroia să nu mă supere, să nu îmi fac griji şi mai mari decât erau. Nu îmi spunea niciodată ce se întâmplă când tot îl chemau la Securitate. Dar era schimbat. Era palid şi închis în el. Îmi spunea să nu îl întreb niciodată ce face el acolo. Nici de leucemie nu mi-a spus. A ascuns. Când era prea târziu am aflat. A căzut din picioare. A murit la spital la Iaşi. Am stat cu el până în ultima clipă. Cred că securiştii mi-au omorât băiatul. Am aflat că ar fi fost iradiat. Oricum, înainte să moară atâta a spus :”Mamă, ce călăi”. Atunci am fost sigură”, mărturiseşte Rodica Uncescu.
Despre lupta fiului său a aflat abia după 1990. Când a reuşit să vadă dosarele de urmărire ale Securităţii. Al lui Mugur Călinescu era numărul 738, cod de operaţiune panoul. Din acesta a aflat Rodica Uncescu, că fiul său asculta Europa Liberă. Totodată de aici reiese că Mugur Călinescu a visat să facă o revoluţie care să pornească de la Botoşani. Încercase să îşi facă un grup de iniţiativă la liceu.
” Mugur asculta la radio Europa Liberă. Se strecura apoi din casă, noaptea şi scria pe pereţi. Făcea asta şi ziua când eram la serviciu. Vroia întâi sindicate libere după modeul ”Solidaritate” din Polonia. Mai mulţi colegi i-au spus că participă. A pus la cale cu un grup mare să scrie pe pereţi să să declanşeze revolta. L-au lăsat singur şi unii l-au şi turnat. Mugur ştia ce înseamnă lipsuri. Fiind singuri, îl trimiteam de mic la cozi. Ura regimul comunist”, adaugă mama lui Mugur Călinescu.
Abia în anul 2008, tânărul care a sfidat regimul a primit calitatea de luptător anti-comunist. Nici măcar revoluţionarii care primesc bani de la stat fiindcă s-au adunat în 1989 în faţa Comitetului Judeţean PCR din Botoşani, ridică din umeri când vine vorba de Mugur Călinescu. În urma tânărului botoşănean rămâne doar o plăcuţă comemorativă pe un perete al Consiliului Judeţean, amintirea revoltei şi durerea unei mame, chiar şi la aproape 30 de ani de la moartea unicului fiu.
”Era cuminte ca o fată. Am rămas singură pe lume. Tot ce mi-a rămas este amintirea lui şi dorinţa ca autorităţile de astăzi să-i recunoască lupta împotriva comunismului. Am aflat că nici măcar la anchete nu a cedat. Avea doar 17 ani dar i-a sfidat pe securişti chiar în timpul anchetelor. Nu a abdicat niciodată de la crezul lui”, conchide Rodica Uncescu.
Citeste mai mult: adev.ro/n4qeos
