Iulia Ionescu este exact genul de tânără la care, din afară, totul pare ok. Şi totuşi nu e. Copila aceasta intrată în adolescenţă nu a fugit de acasă de prea bine ce îi era. Ochii ei mari şi trişti şi lipsa zâmbetului de pe o faţă atât de tânără şi neatinsă de hârtoapele vieţii sunt primele indicii că Iuliei Ionescu nu îi este bine.
Fuga de patru zile a Iuliei Ionescu în braţele călugăriei din nordul Moldovei pare mai degrabă finişul exploziv al unui maraton de lungă durată, care s-a desfăşurat în tăcere şi pe nevăzute, de ceva ani. Mulţi arată acum cu degetul către Biserică şi către relaţia periculoasă de încredere între un preot şi o adolescentă de 15 ani. Biserica Ortodoxă Română şi practicile ei rămase undeva în negura Evului Mediu pot fi acuzate de multe, însă astăzi, în cazul Iuliei Ionescu, nu spre ele ar trebui îndreptat degetul sau privirile mirat-acuzatoare.
Este foarte incomod şi până la urmă ipocrit să vorbeşti despre un om pe care nu îl cunoşti, despre legăturile lui cu nişte părinţi despre care ştii doar că sunt divorţaţi de 6 ani, despre trăirile, obiceiurile, plăcerile şi frământările unei adolescente şi ale unor părinţi despre care ai auzit prima oară acum două zile. Sunt chestiuni intime, care nu îşi au locul în spaţiul public. Totuşi, pentru că acest caz a pus pe jar timp de câteva zile autorităţile acestei ţări şi pentru că probabil în România sunt mii de adolescenţi care au o soartă mai precară şi mai nefericită decât a Iuliei, câteva lucruri trebuie spuse, chiar şi văzute aşa, printr-o fereastră neclară, din depărtare, cu riscul de a greşi.
Aproape 100% din copiii care fug de acasă o fac din proprie voinţă, pentru că s-au săturat de ceva ce durează de prea mult timp. Întotdeauna o fac pentru că nu le este bine. În cele mai multe situaţii, fug pentru că le e foame, pentru că au părinţi care îi bat sau se bat între ei, care beau sau se droghează. Până la urmă, oricât de tragice şi de individuale pentru fiecare familie ar fi, e vorba de nişte situaţii devenite clişeu în această lume haotică şi plină de trăiri sucite.
Tocmai de aceea, când o fată-model ca Iulia, care excelează în îndeplinirea şi depăşirea canoanele discutabile ale sistemului de educaţie românesc, care pare să aibă o situaţie materială bună, cu Iphone 5 şi lanţ de aur la 15 ani, intră aparent pe neaşteptate în tagma copiilor fugari, lumea e uimită şi caută noimă în locuri greşite.
Iulia Ionescu este exact genul de tânără la care, din afară, totul pare ok. Şi totuşi nu e. Copila aceasta intrată în adolescenţă nu a fugit de acasă de prea bine ce îi era. Ochii ei mari şi trişti şi lipsa zâmbetului de pe o faţă atât de tânără şi neatinsă de hârtoapele vieţii sunt primele indicii că Iuliei Ionescu nu îi este bine.
Asta ar fi trebuit să vadă în primul rând părinţii ei, nu noi, publicul de pe canapele, şi nici preotul duhovnic, căruia acum i se pun în cârcă responsabilităţi. Acest lucru, precum şi faptul că la vârsta de 15 ani şi-a găsit refugiul în discuţiile cu un preot, la care merge regulat şi cu care corespondează de câţiva ani, ar fi trebuit să tragă alarma în primul rând părinţilor Iuliei Ionescu. Nu noi, privitorii, şi nici vreun preot ar trebui să desluşim motivele din spate.
Nu Biserica şi nici duhovnicul Iuliei sunt de vină că părinţii nu au văzut sau au ignorat aceste semnale, făcându-se sau crezând sincer că totul e pe roze – fata este eminentă, nu bea, nu fumează, nu se droghează, nu merge la club sau la bar, nu se înhaită cu golanii. Da, dar pe de altă parte nici prieteni nu prea are, nici din casă nu prea iese, este strict supravegheată, iar preocupările ei, aşa cum le descriu părinţii ei, nu duc cu gândul la o viaţă de adolescent echilibrat.
Aşa este ea, silitoare, nu o presează nimeni să nu rupă cu nimic altceva ritmul lecţiilor şi al olimpiadelor pe bandă rulantă, spune tatăl Iuliei, care a păstrat o relaţie pe care el o consideră apropiată cu fiica sa, în ciuda faptului că el şi mama Iuliei sunt divorţaţi de 6 ani. Şi totuşi, şi el ştie că ceva nu e în regulă: “mă rog eu de ea şi îi spun nu te mai duce la toate olimpiadele”.
Nu cred că există un copil aflat în creştere echilibrată şi sănătoasă din punct de vedere sufleteşte şi spiritual, bine ghidat şi sprijinit de părinţii săi, pentru care singurele bucurii în viaţă sunt olimpiadele, lecţiile sau spovedania la biserica. Acestea sunt nişte refugii, nişte locuri în care un copil alege să se ascundă sau este forţat să intre, chiar dacă ele se află la polul opus de refugiile majorităţii adolescenţilor de astăzi – alcool, cluburi dubioase, droguri.
Privirea neclintită şi trăsăturile de piatră de pe faţa mamei Iuliei Ionescu, pe care am putut să le vedem în timp ce vorbea despre fiica sa dispărută de câteva zile, te fac să crezi că aceste lucruri au rămas un mister pentru ea. Sau sunt considerate normale, de către nişte părinţi care pot spune, când îi întrebi despre copilul lor dispărut, doar că este eminent şi tobă de carte.
Nu este normal ca un copil de 15 ani să aibă un duhovnic, nu este normal ca un copil să corespondeze cu un preot, iar părinţii săi să nu ştie. Dar toate aceste lucruri nu stau până la urmă în cârca preotului duhovnic al Iuliei, ci a părinţilor fetei. Nu poţi cere Bisericii şi niciunui preot să respingă un adolescent rătăcit, să îi închidă poarta mănăstirii în nas sau să îi pârască de fiecare dată intenţiile teribiliste părinţilor. Până la urmă, aceasta este una dintre menirile Bisericii, să ofere refugiu şi ajutor spiritual celor care îl caută. Responsabilitatea cea dintâi e la celălalt capăt, acasă la Iulia. Părinţii ei ar fi trebuit în primul rând să ţină departe un copil prea trist pentru vârsta lui de habotnicie sau de apropierea strâmbă şi bolnăvicioasă, pe care au impresia că o au de obicei faţă de Dumnezeu mulţi oameni prinşi în depresie adâncă.
Oameni deprinşi cu tipologia fugarilor minori, precum şi psihologi, spun că este greu să acuzi nişte părinţi care în aparenţă fac tot ce ştiu ei mai bine să îşi crească bine copilul, şi într-adevăr aşa este. Nu poţi acuza această familie că a făcut ceva rău. Tot ei spun şi că a fi părinte este ca o meserie, dintre cele mai greu de deprins şi că, de multe ori, şi părinţii au la fel de multă nevoie de ajutor ca şi copiii rătăciţi. Şi ei, ca şi cei mici, se tem la fel de mult şi nu ştiu cum să îl ceară.
