INTERNATIONAL | Drama unei mame plecate la muncă în Italia. “Nu mi-am văzut copilul de nouă ani”
Maria își lăsase copilul împreună cu părinții ei când abia împlinise doi ani. O vecină plecase în Italia, așa că nu a stat pe gânduri și cu bănuții economisiți ce-i mai avea, a plătit o firmă care intermedia locuri de muncă. A ajuns lângă Agrigento, după o călătorie de trei zile și a fost lăsată la o familie în vârstă. A lucrat acolo doi ani, fără contract de muncă până când a fost prinsă de poliție fără permis de ședere în timp ce cumpăra lapte.
A fost dusă într-un centru pentru străini din Catania în martie 2006 și după două săptămâni a evadat împreună cu alte persoane pentru a nu fi trimisă în România. Împreună cu alte trei femei au sărit un gard de șase metri. Împreună cu altă româncă au dormit sub un pod o noapte, apoi acea femeie a sunat un italian care a venit și le-a luat acasă și le-a ținut ascunse două săptămâni. Acea româncă lucrase pentru el la o pensiune turistică în Belgia. După două săptămâni, italianul i-a găsit de lucru la o familie numeroasă din Enna.
A lucrat acolo pe 400 de euro fără să iasă din casă până în luna august 2007. Abia atunci a aflat că România intrase în Uniunea Europeană. A trimis bănuții acasă părinților, fraților, surorilor. De două ori pe an trimitea pachet copilului. Uneori vorbea cu el la telefon, când era vreun frate în vizită la părinți și avea celular. Acum au trecut nouă ani de când nu l-a strâns în brațe.
“Nu știu cum arată, nu știu ce face… cu părinții am relații proaste de când am un prieten și de când am al doilea copil, care are patru ani. Am înțeles de la un frate că Primăria a făcut o anchetă socială și copilul a fost dus la un Centru de Plasament. Părinții spun că e la o școală cu internat. Nu știu. Oare o să mă decadă din drepturile părintești? Că ei nu mi-au spus adevărul. Sunt conștientă că nu mă mai cunoaște copilul de nouă ani.”
”E și vina mea… dar eu m-am gândit la el și i-am trimis tot ce am putut și cât am putut, ba chiar am vrut să-l aduc aici. Vara aceasta mă duc în țară, să văd cum pot rezolva situația. Când am vrut să-l aduc, am dat multe telefoane; fostul soț nu a dorit să-i facă o procură să vină în vacanță copilul sau să locuiască cu mine în Italia.”
”Prietenul meu lucrează în agricultură și eu “badante”, muncim cum putem, nu o ducem pe roze. Mi-e groază de ce o să găsesc în România: un copil care nu mă cunoaște și o familie care mi-a dat copilul la un centru de plasament. Oare o să reușesc să-l scot, să-l iau cu mine? Aici aș putea să-l cresc, sunt sigură. L-aș putea da la școală. Dar cum o să mă descurc cu fostul meu soț să-și dea acceptul pentru plecare? N-a plătit pensie alimentară, nu știu unde locuiește și din ce am auzit nici nu s-a omorât cu vizitarea copilului.”
”Oare cei care au făcut ancheta socială au văzut și acest lucru? Poate că părinții meu nu s-au ocupat de copilul meu, că tata mai bea. Dar eu ce puteam să fac? Acum ce mai pot face? Anii au trecut, sunt conștientă. Sincer, nu știu cum voi putea să fac ceva, aș vrea să sper dar parcă mă lupt cu morile de vânt. Aici lucrez întro familie care are un nepot bolnav de autism. Când sunt supărată mă rog doar atât: Doamne, ține-mi copiii sănătoși! și ai grijă de toți cei care cresc departe de părinți.”
