Sfinții Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei și sfetnicul Ianache

Urcat pe tronul Ţării Româneşti în anul 1688, Constantin Brâncoveanu a domnit peste un sfert de veac, marcând istoria Neamului şi a Bisericii prin numeroase ctitorii ocrotind cultura, secondat de Mitropolitul Antim Ivireanul, şi apărând Ortodoxia pe pământ românesc şi străin. La 25 Martie 1714, Voievodul Constantin Brâncoveanu este mazilit de turci, dus cu familia la Istambul şi închis în temniţa Edicule (Şapte Turnuri).

Pâna în vară a fost torturat continuu pentru a mărturisi unde-şi avea banii, turcii numindu-l „Altân Bei” (Prinţul Aurului). După torturi cumplite i-au smuls semnătura pentru aurul depus la Veneţia. La 15 August 1714, de Sf. Maria Mare, când împlinea 60 de ani, iar Doamna Maria îşi serba onomastica, Constantin Brâncoveanu a fost dus la locul de osânda Ialy Chisc (Chioşcul Mării). Erau prezenţi sultanul Ahmed al III-lea, marele vizir Gin Ali şi numeroşi privitori. Li s-a îngaduit să-şi facă o ultimă rugăciune, după care sultanul le-a oferit viaţa dacă trec la mahomedanism. Dar răspunsul demn al Voievodului  a fost: „Împarate! Averea mea, cât a fost, tu ai luat-o, dar de legea mea creştină nu mă las! În ea m-am născut şi am trăit, în ea vreau să mor. Pământul ţării mele l-am umplut cu biserici creştineşti şi, acum, la bătrâneţe, să mă închin în geamiile voastre turceşti? Nu, Împărate! Ţara mi-am apărat, credinţa mi-am păzit. În credinţa mea vreau să închid ochii, eu şi feciorii mei”. Apoi şi-a încurajat fiii astfel: „Fiilor, aveţi curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta pământească. Nu ne-au mai rămas decât sufletele, să nu le pierdem şi pe ele, ci să le aducem curate în faţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să spălăm păcatele noastre cu sângele nostru!” Sultanul a dat semnalul execuţiei.

Primul a fost decapitat visternicul Ianache Văcărescu, apoi cei patru fii ai Domnului: Constantin, Ştefan, Radu şi micuţul Matei (11 ani). Înmărmurit de durere, Domnul murmura: „Doamne, fie voia Ta”, după care i s-a tăiat şi lui capul. Capul Domnului nu s-a putut dezlipi de trup la lovitura nedibace, poate miloasă, a călăului, şi, grămadă, trupul bătrânului părinte a căzut în ţărâna udată de sângele tuturor copiiilor săi. Cele şase trupuri decapitate au fost aruncate în apele Bosforului, iar capetele „purtate în prăjini” pe străzile cetăţii, au fost înfipte la o poarta a Seraiului şi ţinute acolo trei zile, după care au fost aruncate în mare. Creştinii pioşi au pescuit trupurile şi le-au înmormântat, pe ascuns, în biserica Adormirii Maicii Domnului din insula Halchi. Osemintele Voievodului-Martir au  fost  aduse  în  ţară de  soţia  sa,  Doamna  Maria,  în  anul  1720  şi  îngropate  pe ascuns  în  biserica  Sfântul Gheoghe-Nou din   Bucureşti.

 Prins între un imperiu islamic a cărui criză se concretizează prin înăsprirea regimului de exploatare la care era supusă Ţara Românească, un imperiu habsburgic în care românii ortodocşi sunt presaţi să treacă la greco-catolicism şi imperiul țarist doar în aparenţă ortodox, căci expansiunea lui Petru cel Mare se suprapune pe un program brutal de occidentalizare a societăţii ruse, Constantin Brâncoveanu, prin intermediul unei diplomaţii iscusite, face tot ce îi stă în putinţă pentru ca ţara să-şi menţină autonomia şi să nu devină teatru de război. În acelaşi timp, Brâncoveanu se angajează într-o operă de consolidare spirituală şi culturală nu doar a identităţii româneşti, ci a identităţii Răsăritului ortodox în ansamblu, prin tipărirea de cărţi sfinte nu doar în română, ci şi în greacă, arabă şi georgiană, prin ctitorii bisericeşti şi mănăstireşti, prin sprijinirea aşezămintelor monahale din ţară şi din afara țării, prin sprijinirea  ortodocşilor din Transilvania, prin înfiinţarea Academiei Domneşti. Într-o ţară robită şi lipsită de pază şi ziduri, în vremuri pline de greutăţi, tulburări şi nenorociri, domnitorul investeşte, în omul dinlăuntru, în şcoală şi Biserică. Intensitatea acestei misiuni spirituale şi culturale brâncoveneşti reflectă o presimţire a faptului că timpul nu mai avea răbdare cu vechea lume românească, că se apropia momentul în care lucrarea de zidire a omului lăuntric avea să fie pusă la încercare.

Martiriul Sfântului Constantin Brâncoveanu, alături de fiii săi şi de Sfetnicul Ianache,  dă mărturie de faptul că pentru omul vechii lumi româneşti, pieirea fizică nu reprezenta răul suprem, căci omul avea un suflet a cărui pierdere nu putea fi compensată nici de dobândirea lumii întregi. În ciuda păcatelor ei, idealul care lumina şi ghida vechea lume românească era sfinţenia. Martiriul sfinţilor Brâncoveni, prin care se încheie perioada domniilor pământene, reprezintă un prag istoric ce vesteşte împământenirea noii lumi, cu încercările ei, care încă ne privesc pe noi pe toţi. În închisorile comuniste aveau să se experimenteze tehnici de zdrobire a omului lăuntric, extinse în diverse forme mai puţin brutale la nivelul întregii societăţi comuniste, iar astăzi, pare că zidirea omului lăuntric este deseori împiedicată prin pătrunderea în spaţiul românesc a unor modele culturale, educative şi economice cu consecinţe pustiitoare. În acest sens, zidirea cultural-spirituală brâncovenească şi mai presus de toate exemplul sfântului voievod şi al fiilor săi, reprezintă moştenirea lăsată nouă de acesta din care continuăm încă să ne hrănim în acest ceas târziu al lumii. Deşi este din ce în ce mai îndepărtată de lumea lui, lumea noastră este încă luminată de lumina jertfei sale, iar sufletele noastre se sprijină încă pe mijlocirea rugăciunilor sale şi a celor martirizaţi împreună cu el.

Prăznuirea Sfinților Martiri Brâncoveni este  pentru noi toți un prilej de meditație la toate cele ce ni se întâmplă. Prin Biserică, Dumnezeu ni-i pune înainte pe Sfinții Martiri Brâncoveni, ca o chemare adresată sufletelor noastre ca să se întoarcă acasă, în adâncul de întâlnire cu Dumnezeu și cu neamul. Nimeni dintre Sfinții noștri nu era mai potrivit pentru ca să ne amintească, să ne cheme și să ne ajute să ne venim întru sine, pe noi cei de astăzi înstrăinați de propria noastră ființă și de Dumnezeu, fără ca măcar să ne mai dăm seama că rătăcim și alergăm după ținte vrăjmașe nouă și devenirii noastre, pe pământ și în veșnicie.

Mulți îl privesc pe Sfântul Constantin Brâncoveanu mai mult ca pe o figură politică deosebită, un excepțional diplomat, un om de cultură. Dar chipul în care Dumnezeu voiește ca el să rămână în inimile noastre este cel de sfânt, de martir al credinței, de creștin puternic și adevărat care și-a ancorat toata viața faptele sale în credință, de la început și până la sfârșit, căci pe toate le-a făcut numai cu ajutorul lui Dumnezeu, prin credința sa puternică, autentică și prin dragostea sa nefățarnică pentru Dumnezeu și aproapele. Iar noi spre aceasta trebuie să luăm aminte! Daca îi privim ca oameni „de-ai noștri”, provenind dintre noi, sfințindu-se și jertfindu-se pentru noi, atunci raportarea noastră la sfinți devine caldă, intimă, personală. De „roadele” unui neam se pot împărtăși toți cei care doresc. Este foarte importantă această înțelegere a lucrurilor în procesul de regăsire lăuntrică pe care trebuie să-l realizăm, înțelegere pe care străbunii noștri o aveau.

Ei își cântau cu dragoste și jale eroii și martirii. Mărturie ne sta chiar Balada lui Brâncoveanu. Poporul nu-l privea pe domnitor cu distanță, ci ca pe o mlădiță aleasă și vrednică a sa, ca pe cineva de-o simțire cu el, pe care îl înconjura cu o dragoste părintească. De aceea îi cânta cu durere martiriul în balade, luându-și-l ca simbol și pildă, căci și el l-a iubit și nu l-a trădat ci „bine l-a domnit și cu pace l-a hrănit” și nu l-a făcut de rușine turcindu-se. Aceasta era credința, trăirea și simțirea străbunilor noștri pe care trebuie să o reînviem și în noi. Se cuvine ca această prăznuire de astăzi a Sfinților Brâncoveni, să nu se încheie banal odată cu ziua, ci să dureze în continuare și să rodească în inimile noastre după voia lui Dumnezeu!