Misteriosul cătun-fortăreață din județul Botoșani. Este vechi de dinaintea întemeierii Moldovei și începe să renască
În județul Botoșani, în coasta unui codru secular, o relicvă a lumii medievale încă supraviețuiește. Este vorba despre un cătun, cu o istorie de cel puțin șase secole, o cetățuie țărănească. Aflat la un pas de dispariție, acest cătun medieval renaște cu ajutorul tinerilor fermieri.
La aproximativ 15 kilometri de municipiul Botoșani, în comuna Cristești, la capătul satului Oneaga, se află o veritabilă relicvă vie. Este vorba despre o comunitate cu o vechime de peste șase secole. Unii localnici spun că sunt acolo de când a apărut poporul român. Se numește Palanca și este o lume ascunsă, rămasă ca într-o capsulă a timpului, la un pas de dispariție. Însăși numele cătunului evocă vremuri zbuciumate marcată de invazii și lupta pentru supraviețuire a unui neam de țărani crescători de vite.
Palanca, relicva medievală de la capătul lumii civilizate
De cătunul Palanca nu au auzit decât localnicii din comuna Cristești. Și nu toți. De Palanca cel mai bine știu cei în vârstă și mai ales țăranii care locuiesc în satul Oneaga, ultima frontieră a comunei în fața codrilor seculari care se întind pe toată coamele deluroase de la Vorona la Flămânzi, către Hârlău, prin cinci comune.
Majoritatea sătenilor se arată surprinși când cineva întreabă de Palanca, parcă ar fi un secret doar al lor, fără să se aștepte ca un străin să fi aflat de el. În acest cătun se ajunge pe niște ulițe ocolite, din Oneaga, către drumul care duce la Coșula.
Cei care vor să meargă la Palanca iarna sau în timpul ploilor, prin Oneaga, mai bine fac cale întoarsă. Fără un tractor sau un vehicol 4X4 echipat cu lanțuri nu se poate. Drumul de pământ și pietriș șerpuiește prin văioage, peste podețe și pâraie până la un deal înalt, din coasta codrului.
Acolo se află Palanca, o uliță de pământ, îngropată în noroaie când plouă sau vine vreme dezghețului cu gospodării de-o parte și de alta. Unele îngrijite, altele cu un aer lugubru, părăsite, aflate în plin proces de autodemolare. Drumul înnămolit se afundă direct în pădure.
Cătunul păstrează urmele trecutului. Fântânile, unele case, șoproanele sunt parcă desprinse din Moldova altor vremuri. Peste o tot o liniște adâncă, întreruptă doar de lătratul dulăilor.
„Aici suntem rupți de lume“, zâmbește amar o săteancă în vârstă, adusă la poartă de zbuciumul câinelui.
Un alt sătean mărturisește că se arată uimit când vede vizitatori în Palanca. „Eu credeam că nu mai știe nimeni de noi. Pe aici vin numai cei cu treabă pe la rude sau pe la pădure“.
„În rest, cine se avântă în dealul ista? Îi și greu de urcat“, completează un alt sătean venit cu o căruță de vreascuri, aduse din pădure.
„O cetate de pământ și lemn care a salvat viața multora”
Palanca este un cătun foarte vechi. Mai vechi decât toată comuna, spun bătrânii. Este una dintre primele comunități din zonă.
„Este foarte vechi Palanca. Cine credeți că mai știe cât de vechi este cătunul? Nici bătrânii nu-și mai aduc aminte“, mărturisește Aurel Maxim, un fost învățător care locuiește în cătun.
Numele Palanca înseamnă de fapt „veche întăritură din lemn“. O palancă era o fortăreață mică, împrejmuită cu palisadă, adică un gard foarte înalt din lemn, cu vârfuri ascuțite, dar și cu un val de pământ. Palanca era folosită de localnici pentru a se adăposti mai ales în timpul atacurilor populațiilor migratoare, în special a tătarilor. Se refugiau acolo cu tot cu animalele și alte bunuri de preț. Le era mai ușor să se apere. În plus, palanca reprezenta și un mic centru al puterii judelui care conducea comunitatea. În acest cătun era o astfel de palancă.
Secolele au înghițit fortificația de lemn, dar cei mai în vârstă țin minte că se afla undeva în apropierea pădurii, în vârful dealului.
„Acolo era palanca, sus lângă pădure. În cetatea ceia se adunau conducătorii de aici dar mai ales oamenii fugeau de teama năvălitorilor să se apere. De acolo se vedea totul ca-n palmă și orice străjer vedea din timp dacă se apropie cineva”, spune un moș de la o casă din marginea pădurii.
El povestește că Palanca a supraviețuit până astăzi datorită acelei întărituri din lemn și pământ.
„O cetate de pământ și lemn care a salvat viața la mulți. Acolo-și păzeau și avutul și nu se caliceau de tot. Oamenii erau strașnici aici. Când bătea buciumul de alarmă, puneau mâna pe secure și arc, și mai apoi direct în palancă“, adaugă săteanul.
Bătrânii cred că palanca și cătunul erau de dinaintea întemeierii Moldovei.
„Aici ar putea veni tineri, că sunt condiții pentru toți”
După 1990, Palanca a început să devină un loc pustiu, uitat. Bătrânii s-au dus, iar în locul lor nu a mai venit nimeni. Tinerii au fugit de noroaie, sărăcie, lipsă de perspectivă.
„Au fugit unde au văzut cu ochii. Nu sunt locuri de muncă deloc. Utilități deloc. Doar curent electric. Drumurile nu sunt asfaltate. Cine să mai rămână aici la capătul pădurii?”, spune un localnic.
Aurel Maxim arată că multe case au rămas în paragină, gospodării întregi abandonate.
„Au plecat și în străinătate, și în orașe mai mari. Ăștia tineri. Părinții lor s-au dus și totul a rămas de izbeliște“, spune fostul învățător.
În ultimii zece ani, Palanca, un cătun aproape dispărut, a dat primele semne de viață.
Optimist, Aurel Maxim spune că vechiul cătun renaște, încet, dar sigur.
„A rezistat atâta timp, era păcat să se termine povestea lui. Sunt care au venit, au făcut case frumoase. Vedeți și dumneavoastră că sunt case refăcute sau construite noi aici. Sunt deja două ferme mai mărișoare, către pădure”, spune localnicul.
Mulți alții au început să cumpere vaci și să se ocupe, după principii moderne, cu aceeași ocupație a strămoșilor, crescutul animalelor. Palanca învie cu aceeași obiceiuri ca acum câteva sute de ani. Localnicii așteaptă doar ca autoritățile să le facă drumul.
„Aici sunt oportunități bune. Pajiște, pădure, locuri bune de casă. Aici ar putea veni tineri că sunt condiții pentru toți“, este convins Aurel Maxim.
