Sfântul Cuvios Simeon Stâlpnicul

Cuviosul Simeon s-a născut, spre sfârşitul veacului al IV-lea, într-un sat ce se numea Sisan, la hotarul dintre Siria şi Cilicia, ca fiu al unor părinţi creştini, Susotion şi Marta, şi de mic copil păştea oile tatălui său. Pe când avea 13 ani, într-o vreme de iarnă, când oile, din pricina zăpezilor mari, n-au fost scoase la păşune, fericitul copil a intrat în biserică, împreună cu părinţii săi, fiind Duminică, şi a auzit din Sfânta Evanghelie cuvintele Domnului prin care fericeşte pe cei săraci, pe cei blânzi, pe cei curaţi cu inima şi a întrebat pe un cinstit bătrân: „Ce sunt cuvintele acestea?”. Iar bătrânul, fiind călăuzit de Duhul Sfânt, i-a descoperit calea cea duhovnicească a vieţii, adică urmarea lui Hristos în curăţie şi înfrânare, în lepădarea de lume şi în slujba rugăciunii şi a dragostei de Dumnezeu şi de semeni, calea cea strâmtă a împăcării, care duce la fericita împlinire a vieţii de aici şi de dincolo de moarte. Deci, sămânţa cuvântului căzând în pământ bun, a înflorit îndată în el dorinţa de a trăi după cuvântul Evangheliei şi, fără să se mai întoarcă acasă, a intrat într-o mănăstire, la loc singuratic, numită ,,Mandra”, adică ,,Ograda”, fiind primit de stareţul Timotei, după şapte zile de aşteptare la porţile mănăstirii. În scurtă vreme a învăţat pe de rost toată Psaltirea, cum se cerea celor ce voiau să fie călugări, şi a deprins uşor toată pravila mănăstirii, încât, după doi ani, Cuviosul Simeon, simţind nevoia unor osteneli călugăreşti mai grele, a primit sfatul stareţului său să meargă într-o mănăstire cu pravilă mai aspră, ca să nu descurajeze pe fraţii cei neputincioşi. Şi aşa a intrat fericitul în mănăstirea cu viaţă mai aspră de la Teleda, în apropiere de Antiohia, sub povăţuirea marelui stareţ Eliodor. Dar şi aici, fericitul întrecea nevoinţele tuturor, încât a fost sfătuit să ducă o viaţă de pustnic. Drept aceea, slujitorul lui Dumnezeu s-a liniştit într-o pustie, la poalele muntelui Telanis, unde a aflat o chilie mică, şi s-a nevoit acolo timp de trei ani. Acolo s-a supus pe sine la încercare cu un post de 40 de zile, ca Moise şi ca Ilie şi ca Însuşi Domnul nostru. Şi-l ruga Cuviosul pe bătrânul Vlasos, îndrumătorul său duhovnicesc, să-i astupe uşa chiliei, ca să stea fără mâncare în vremea celor 40 de zile. Dar acesta nu s-a învoit decât după ce i-a pus în chilie zece pâini şi un urcior cu apă, ca, de va avea nevoie, să guste şi să se întărească; şi aşa i-a astupat uşa. Şi trecând 40 de zile, s-a întors Vlasos şi, deschizând uşa, l-a aflat pe Simeon la pământ, zăcând ca un mort, iar pâinea şi apa neatinse. Şi, luând un burete, i-a spălat şi i-a răcorit gura lui, răsuflând puţin Cuviosul. Apoi l-a împărtăşit cu Sfintele Taine, după care, primind puţină hrană uşoară, s-a întărit. Şi acest dar de înfrânare îl spunea Vlasos multor fraţi, ca pe un lucru de folos. Iar Cuviosul, de atunci, în toţi anii, în Postul cel mare, aşa postea, 20 de zile rugându-se neîncetat în picioare, iar 20 de zile şezând de osteneală. Şi, ducându-se vestea despre el, că primise darul tămăduirii bolilor, mulţime de oameni alerga la el, unii cu bolnavii lor, alţii de necazuri şi de ispite fiind cuprinşi, şi nimeni nu se întorcea nemiluit, ci primea, unul tămăduire, altul mângâiere, altul un ajutor de folos, şi cu bucurie se duceau la casele lor. Şi puteai să vezi ca râurile de pretutindeni, adunându-se felurimi de popoare, de seminţii şi de limbi: ismaeliteni şi perşi, armeni şi ivireni, britani, gali şi italieni, creştini şi păgâni, luând binecuvântare de la el. Şi, tulburat fiind fericitul de o cinstire ca aceasta şi de neodihnă, a aflat un chip străin de a scăpa de împresurările omeneşti: s-a gândit să-şi zidească un stâlp. Deci, a zidit stâlpul şi pe el o chilioară strâmtă şi, acolo suindu-se, vieţuia în post şi rugăciune, devenind întâiul stâlpnic. Şi era acel stâlp înalt ca de trei metri şi jumătate, iar mai pe urmă şi-a zidit Sfântul alţi stâlpi şi mai înalţi, dintre care cel din urmă, pe care s-a nevoit în ultimii 30 de ani ai vieţii sale, avea înălţimea de 16 metri, ceea ce arăta vieţuirea lui, mai mult cerească decât pământească. Şi aşa vieţuia, fiind udat de ploaie, ars de zăduf şi îngheţând de frig. Şi vorbea poporului de două ori pe zi; iar hrana lui era lintea muiată şi, ca băutură, apa.

Şi auzind părinţii din pustie, se minunau de neobişnuita lui vieţuire. Şi au trimis la el ca să vadă ce duh locuieşte în el, zicând: „Pentru ce nu mergi pe calea părinţilor, ci altă cale nouă ai aflat? Deci, pogoară-te de pe stâlp şi urmează vieţii pustnicilor”.

Şi părinţii pustnici i-au învăţat pe trimişi că, de se va arăta nesupus, cu sila să-l tragă jos de pe stâlp, iar de va asculta şi de va voi singur să se pogoare, să-l lase pe el şi să stea aşa cum a început, cunoscând că este de la Dumnezeu.

Deci, ajungând trimişii soborului sfinţilor pustnici şi spunându-i hotărârea lor, el îndată a păşit cu piciorul pe scară, vrând să coboare. Dar trimişii strigară: „Nu coborî, sfinte părinte, ci vieţuieşte precum ai început. Acum ştim că lucrul tău este de la Dumnezeu, care de folos să-ţi fie până la sfârşit”.

Puterea cuvintelor lui, asprimea vieţii lui şi strălucirea minunilor lui, marea lui iubire faţă de oamenii aflaţi în suferinţă şi înţelepciunea lui au întors la Dumnezeu un mare număr de necredincioşi. Împăraţii Teodosie cel Tânăr (408-450) şi Leon cel Mare (457-474) îi cereau sfatul şi rugăciunile, iar împăratul Marcian (450-457) a îmbrăcat haine de rând, ca să-l poată auzi mai bine.

Cu sfatul său, împărăteasa Eudoxia s-a lepădat de rătăcirea monofizită, iar Cuviosul foarte minunat a fost pentru toţi oamenii din vremea lui.

Şi aşa a trăit Sfântul Simeon până în anul 459, când Domnul l-a chemat la El. Sfântul său trup, înconjurat de mulţimi nenumărate de oameni, a fost dus în Antiohia, unde a săvârşit multe minuni, iar la anul 467, binecredinciosul împărat Leon cel Mare, la sfatul Cuviosului Daniil Stâlpnicul, i-a mutat moaştele la Constantinopol, unde a zidit în numele Sfântului Simeon o preafrumoasă biserică.

Astăzi, părţi din moaştele sale se găsesc astăzi la Mănăstirile Hilandar şi Sfântul Pantelimon, din Muntele Athos, iar în ţara noastră la Catedrala din Constanţa, la biserica Sfânta Vineri-Pajura din Bucureşti, şi în alte sfinte locaşuri.