Schimbarea la față a Mântuitorului

Acest mare eveniment din viaţa Mântuitorului nostru s-a petrecut în anul treizeci şi trei al vieţii Domnului, ultimul al propovăduirii Sale. La vremea aceea, Iisus se afla în partea Cezareei lui Filip, unde Apostolul Petru L-a mărturisit ca fiind Fiul lui Dumnezeu cel adevarat. Înaintea acestui dumnezeiesc eveniment, Petru L-a mărturisit pe Iisus ca fiind Fiul lui Dumnezeu cel adevărat.

Urcând pe Muntele Tabor, cei trei ucenici, şi prin ei şi ceilalţi, aveau să afle că El este, într-adevar, Dumnezeul cel adevărat. Moise era icoana şi închipuirea Mântuitorului care a condus poporul lui Israel prin pustie până la primirea Legii, mai înainte de venirea lui Hristos. Ilie era cel mai slăvit dintre prooroci, care va fi prezent printre noi şi va predica Evanghelia trei ani şi jumătate pe pământ, împreuna cu Enoh, pe vremea lui Antihrist, înainte de a doua venire a Mântuitorului. Aşa au înţeles ei că Hristos nu-i Ilie, ci Dumnezeul lui Ilie. Hristos nu e Ieremia, ci este Cel Care l-a sfinţit pe Ieremia în pântecele maicii lui, şi nu e nici Moise, ci este Cel Care a dat lege lui Moise, pentru că Dumnezeu anume a voit să se arate aceşti doi prooroci, că El este Dumnezeul proorocilor şi nu unul dintre prooroci.

Dar schimbarea la faţă pe Muntele Tabor mai are încă o semnificaţie: Taborul însuşi luase forma Bisericii. Acolo se vedeau cele două Testamente: cel Vechi, prin Ilie şi prin Moise, şi cel Nou, prin cei trei apostoli: Ioan, Iacov şi Petru. Iar prin glasul din nor, Dumnezeu Tatăl mărturiseşte cine este Hristos, la fel cum făcuse şi la Iordan, când Iisus a fost botezat. Slava fiinţei lui Dumnezeu reflectă raze şi luminează ca soarele, pentru că El este Însuşi Dumnezeu şi din dumnezeirea Lui slobozea raze ca un soare intens dumnezeiesc. Ceea ce se vedea pe Tabor nu era lumina creată, ci necreată, lumina care izvora din dumnezeirea Lui şi era slava fiinţei lui Dumnezeu sau lumina slavei lui Dumnezeu. Aceasta este deosebirea între schimbarea la faţă a lui Hristos şi a sfinţilor Lui, prooroci, patriarhi şi cuviosi de mai târziu. Şi noi avem datoria să ne schimbăm la faţă. Daca ieri am fost păcătoşi, să ne mărturisim păcatele şi să nu mai fim. Daca am fost hoşi, să lasam hoşia. Daca am înjurat sau am fost beţivi, săa lăsăm răutăţile, să ne schimbăm nu la faţa cea din afară, ci la cea dinlăuntru a sufletului.

  Creştinii vremurilor noastre care ajung pe Muntele Tabor, de praznicul Schimbării la Faţă, sunt martorii unei minuni ce aminteşte de momentul Schimbării la Faţă a Mântuitorului: pogorârea peste biserica ortodoxă de pe munte a unui nor deosebit. În noaptea de 5 spre 6 august, pe Muntele Sfânt al Taborului, în momentul în care începe Sfânta Liturghie, coboară asupra Mănăstirii ortodoxe „Sfântul Prooroc Ilie” de aici un nor luminos care nu are caracteristicile unui nor obişnuit. În momentul în care începe Privegherea, din vârful muntelui se vede pe cerul întunecat dinspre Nazaret, la o distanţă mare, o formaţiune noroasă portocalie ce vine aproape perpendicular spre biserică, unde rămâne până la miezul nopţii, sub forma unor limbi portocalii întunecate. La momentul Heruvicului, norul luminos ajunge deasupra Taborului, capătă diferite forme, din el desprinzându-se fâşii, mingi rotunde, lunguieţe, ce ajung deasupra turlei bisericii. Norul este ca o pară de foc cu miros nepământean. Fenomenul este perceput şi descris diferit de credincioşii pelerini, martori ai minunii.

Ceea ce este relatat deopotrivă de toţi este faptul că în clipele acelea se răspândeşte în aer un extraordinar miros de tâmâie. Schimbarea la Faţă a Domnului, când „a strălucit faţa Lui ca soarele, iar hainele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Matei 17, 2), arătarea minunată a slavei dumnezeirii, este preînchipuită în Vechiul Testament în mai multe rânduri. Astfel, pe Muntele Sinai, Dumnezeu vorbeşte din nor cu Sfântul Prooroc Moisi, peste care se pogoară slava Sa (Ieşire 19, 9; 24, 16-18). În chip de stâlp de nor, Domnul Slavei călăuzeşte poporul ales prin pustie (Ieşire 13, 22; 16, 10).

Tot stâlp de nor se arată stând la uşa cortului mărturiei (Ieşire 33, 9-10). La sfinţirea cortului mărturiei, se pogoară norul slavei lui Dumnezeu (Ieşire 40, 31-32), iar mai apoi, norul acoperea cortul mărturiei ziua, şi chipul de foc noaptea (Numerii 9, 16). La sfinţirea Templului lui Solomon, norul slavei dumnezeieşti umple din nou casa Domnului (3 Regi 8, 10-13). Când S-a schimbat la Faţă, Mântuitorul Hristos S-a arătat ca Fiu al lui Dumnezeu, strălucind de lumina dumnezeiască ca „Cel ce se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină” (Psalm 103, 2) şi înconjurat de norul luminos al slavei Sale. Aşa cântăm şi noi, ortodocşii: „Dătător de lumină şi Lumină neapropiată şi pururea veşnică fiind, Cel ce eşti fără început şi care Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină, lumină în lume ai strălucit cu trupul umblând, şi lumină în munte ai luminat, arătând chipul slavei