Sfânta Monica, ocrotitoarea soțiilor și a mamelor necăjite
Sfânta Monica s-a născut în anul 322 în Tagaste, Africa de Nord. Părinţii ei erau creştini, dar nu avem prea multe date despre copilăria ei. A fost căsătorită cu un funcţionar păgân numit Patritius, aprins din fire şi cam imoral. La început, soacra sa nu o plăcea, dar Monica s-a făcut plăcută prin firea ei blândă. Spre deosebire de multele femei care erau bătute de soţi în acele vremuri, ea nu era bătută pentru că ştia să tacă, „punând strajă gurii ei” în preajma lui. Sf. Monica şi Patritius au avut trei copii: Sf. Augustin, Navigius şi Perpetua. Dar faptul că soţul ei nu a lăsat-o să-i boteze i-a cauzat multă durere. Ea şi-a făcut probleme pentru Augustin, care trăia cu o tânără în Cartagina şi avea un fiu nelegitim cu aceasta. Rugăciunile sale stăruitoare şi lacrimile nesfârşite pentru fiul ei l-au înduplecat în cele din urmă pe soţul ei să se convertească la creştinism înainte de a se stinge din viaţă. Însă Augustin continua prin viaţa pe care o ducea, să se îndepărteze de Hristos. Într-o zi, Augustin citea Noul Testament într-o grădină şi s-a hotărât să lase în urmă „lucrurile celui rău” şi „să se îmbrace în Domnul Iisus Hristos”. A fost botezat în ajunul Paştilor în anul 387. După ce a fost botezat Augustin şi mama lui au plănuit să meargă în Africa. S-au oprit să se odihnească în Ostia unde Sf. Monica s-a dus la Domnul la vârsta de 56 de ani. Ea a fost îngropată în Ostia şi sfintele ei moaşte au fost transferate în cripta unei biserici în sec. al VI-lea. Nouă secole mai târziu, moaştele Sf. Monica au fost duse la Roma.
Sfânta Monica, ocrotitoarea soțiilor și mamelor necăjite
VEDENIA FERICITEI MONICA
Sf. Ioan Iacob Hozevitul, “Din Ierihon catre Sion”
La fereastra dinspre mare
Sub al nopţii cer senin
Stă cu maică-sa de vorbă
Fericitul Augustin.
În convoiul lor spre ţară
Au venit de la Milan,
Poposind în vremea nopţii
La al Romei vechi liman.
Jos în tihnă lumea doarme,
Luna sus le stă zâmbind,
Îmbrăcând pământ şi mare
Într-o pânză de argint.
Dar trecând puţină vreme
Se opresc din vorba lor,
Căci o tainică uimire
Le răpeşte mintea-n zbor.
Augustine prea iubite,
Dumnezeu m-a prevestit
Că, în drumul vieţii mele,
Mă apropii de sfârşit.
În tăcerea cea adâncă
Ochii lor acum privesc
Spre lumina veşniciei
De la Tronul cel ceresc.
Multă vreme nici o vorbă
Nu rosteşte gura lor;
Nemişcaţi rămân, avându-şi
Chipul tainic, visător.
Sub ninsoarea de lumina,
Augustin şi maica lui,
– În uimirea lor cea sfântă –
Par a fi nişte statui.
Când îşi vin apoi în fire,
Pogorându-şi ochii grei,
Cu emoţie, Monica
Zice către fiul ei:
Nu mă turbur pentru asta,
Căci dorinţa ce mi-a fost
Am văzut-o împlinită,
Traiul nu-mi mai are rost.
Duhul meu va merge-n pace
Către veşnicul lăcaş,
Neavând de-acuma grijă
Pentru scumpul meu urmaş.
Viaţa mea a fost legată
Numai de un singur dor:
SĂ TE VĂD CREŞTIN PE TINE
ŞI CREŞTIN DREPT SLĂVITOR!
Mila cea dumnezeească
Către noi s-a revărsat
Şi pe mine cea smerită
Negrăit m-a mângâiat.
În pământul ţării noastre
Nu mai calcă pasul meu,
Căci aşa a fost poruncă
De la bunul Dumnezeu.
Mergeţi numai voi cu pace
Şi vă las ca legământ
“Trupul meu să se îngroape
În acest strein pământ!”
A rămas puţin pe gânduri
Dascălul bisericesc,
Cugetând la vorba maicii
Cea cu ton proorocesc.
Într-o clipă tot trecutul
Îmbunătăţit al ei
I-a venit atunci în minte,
Cu lucire de scântei.
Cumpănindu-i profeţia
Cu prea vrednicul ei trai
El văzu atunci cu duhul
Fericirea ei din rai.
Şi de-atuncea înainte
Cunoscut-au pe deplin:
Că-i feciorul unei Sfinte
