171 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu

În fiecare an, pe data de 15 ianuarie, Mihai Eminescu, „Luceafărul poeziei românești” ajunge la inimile celor care îl omagiază. Anul acesta se împlinesc 171 de ani de la nașterea celui mai mare poet român, care, chiar dacă îl trecem cu vederea de-a lungul anului, se face simțit prin poemele cunoscute. Are cel mai lung poem de dragoste, „Luceafărul” și a descris copilăria pe care a petrecut-o la Botoșani și Ipotești în versuri. Nu este român care la școală nu a învățat măcar o poezie de Eminescu sau vreun îndrăgostit care nu a putut alege vreun poem al poetului, pe care să-l recite iubitei.

„Luceafărul” este una dintre cele mai celebre poezii, care a fost începută în 1873 și a fost scrisă și finalizată de-a lungul multor ani, ajungând să fie publicată în 1883. În 2009, a fost omolgat de către Academia Recordurilor Mondiale ca fiind cel mai lung poem de dragoste.

Pe data de 15 ianuarie 1850, la Botoșani a venit pe lume cel de-al șaptelea copil, din cei 11, ai căminarului Gheorghe și Ralucăi Eminovici, Mihai Eminescu (născut Mihai Eminovici).

Își petrece copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura.

Între 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi și termină clasa a IV-a, fiind al cincilea elevi din cei 82 de colegi. După terminarea claselor primare face două clase de gimnaziu și părăseşte şcoala în 1863. Revine ca privatist în 1865 şi pleacă din nou în 1866.

Se angajează ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani, la tribunal şi primărie și mai pribegeşte cu trupa Tardini-Vlădicescu.

Anul 1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. Astfel că, în luna ianuarie a anului 1866, când moare profesorul de limba română, Aron Pumnul, elevii scot o broşură, „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti”, în care apare şi poezia „La mormântul lui Aron Pumnul” semnată Mihai Eminovici.

La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aş avea”. Iosif Vulcan este cel care îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai târziu, şi de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în „Familia” încă cinci poezii.

Din 1866 până în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. În acești ani a vrut să aibă contact direct cu poporul, limba, obiceiurile şi realitatea românească.

A intenţionat să-şi continue studiile, dar nu-şi duce la capăt proiectul și ajunge sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali, apoi la Teatrul Naţional, unde îl cunoaşte pe Ion Luca Caragiale.

Continuă să publice în „Familia”, scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,”Geniu pustiu”, rămase în manuscris și face traduceri din germană.

Între 1869 şi 1862 este student la Viena unde urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi.

Activează în rândul societăţilor studenţeşti, se împrieteneşte cu Ioan Slavici, o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle și începe colaborarea la „Convorbiri Literare”. Tot în această perioadă debutează ca publicist în ziarul „Albina” din Pesta.

Între 1872 şi 1874 este student la Berlin, iar Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.

Se întoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. Director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui și redactor la ziarul „Curierul de Iaşi “ sunt activitățile poetului la Iași.

Continuă să publice în „Convorbiri Literare” și devine bun prieten cu Ion Creangă pe care îl introduce la Junimea. Situaţia lui materială este nesigură și necazuri în familie, i-au murit mai mulți frați și își pierde și mama.

S-a îndrăgostit de Veronica Micle, poetă cunoscută oamenilor întocmai pentru iubirea care a legat-o de Mihai Eminescu.

În 1877 se mută la Bucureşti, unde până în 1883 este redactor, apoi redactor-şef la ziarul „Timpul“. Desfăşoară o activitate publicistică și aici i se ruinează sănătatea. În 1833 scrie și marile lui poeme, „Scrisorile” și „Luceafărul”.

În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut pe lîngă Viena. În decembrie îi apare volumul „Poezii” , cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu).

Mihai Eminescu se stinge din viaţă în condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai multe surse la 15 iunie 1889 (15 iunie, în zori – ora 03.00) în casa de sănătate a doctorului Şuţu. E înmormântat la Bucureşti, în cimitirul Bellu, sicriul fiind dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori.

După 130 de ani de la moartea poetului, încă nu se știe motivul pentru care s-a stins din viață. Mihai Eminescu a fost internat într-un centru de sănătate, înainte să moară, pe motiv că ar fi înnebunit.

Cu timpul s-a arătat că diagnosticele puse de anumiţi medici erau fanteziste şi nu se bazau pe simptome adevărate. Atât familia, cât şi Veronica Micle nu au primit nicio informaţie despre starea de sănătate a poetului. Și totuși i s-a pus diagnosticul “ciudat” de sifilis (se pare că Eminescu nu manifesta simptomele proprii bolii), iar pentru că la vremea respectivă nu exista un tratament concret împotriva acestei boli, medicii din ospiciu l-au trecut pe un tratament-şoc pe bază de mercur.

Tratamentul i se administra regulat, în ciuda faptului că era cunoscută drept o substanţă toxică, chiar şi în doze foarte mici. De la prima “îmbolnăvire” şi până la data decesului, viaţa lui Eminescu a însemnat un nefericit drum spre ospicii, după bunul plac al celor din ţară şi din afară, care îi doreau răul.

Poetul George Călinescu a scris despre moartea poetului: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota în jurnalul său: “Astăzi a murit Eminescu, în institutul de alienaţi, de o embolie”. Luceafărul poeziei româneşti, poetul nepereche…”.

Unul dintre cei mai mari români murea “în cea din urmă mizerie”, după cum anunţa sora sa, Harietta. Dr. N. Tomescu, unul dintre medicii care s-a ocupat de Eminescu nota în unul din jurnalele sale: “Oricum ar fi, sfârşitul total nu părea iminent, căci el se nutrea bine, dormea şi puterile se susţineau cu destulă vigoare. Un accident (n.r. – Eminescu a fost lovit în cap cu o piatră de către un pacient nebun) însă de mică importanţă a agravat starea patologica a cordului şi a accelerat moartea”. Tot medicul Tomescu nota după autopsie: “Eminescu n-a fost sifilitic… Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale”.