Cuviosul Iacob se născu şi crescu în marea cetate a Nisibei, asemeni sfântului mucenic Dometie (pomenit la 7 august) și sfântului cuvios Efrem Sirul (pomenit la 28 ianuarie). Şi iubind viaţa cea paşnică şi liniştită se retrase în munţi şi se supuse vitejeşte lipsurilor pustiului, vara fiind ars de soare, iarna chinuit de ger şi de îngheţ. Hrana lui erau ierburile sălbatice, băutură apa, cu măsură, iar haină, un biet acoperământ. Astfel omorându-și trupul, i se înmulțea în toate zilele îndrăzneala către Dumnezeu, de la Care cerea și căpăta tot ce avea trebuință; și înainte vedea sau proorocea cele ce erau sa fie, încă de învrednicise și de darul facerii de minuni. În timp ce îşi secătuia trupul în acest chip, dobândea multă hrană duhovnicească pentru suflet. De aici îi venea îndrăzneală către Dumnezeu şi puterea de a vedea cele viitoare; iar din harul Duhului Sfânt primi puterea de a face minuni. Pentru multele faceri de minuni făcându-se iubit și mărit înaintea tuturor, se ridică fără de voie la episcopat, în patria sa, cetatea Nisibei, deși se lepăda și fugea de o dregătorie ca aceasta. Schimbându-și petrecerea vieții singuratice și sălășluindu-se cu cetățenii, nu își schimbă nici hrana, nici hainele, ci numai locul îi era altul, iar rânduiala vieții îi era aceeași, însă ostenelile îi erau mai multe ca cele dintâi, căci pe lângă post, privegheri, culcare pe jos și purtarea rasei, i se adăugă grija de popor, de sărmani, de văduve, ca să sprijinească pe toți și să ajute tuturor, povățuindu-i pe toți la fapte bune. În anul 325, când sfântul împărat Constantin el Mare, văzând răspândindu-se erezia lui Arie, adună 318 sfinți ierarhi ai Bisericii, veni și sfântul Iacob.
