În Pilda samarineanului milostiv, Domnul nu a vrut să ne spună că trebuie să îi ajutăm doar pe cei căzuți în drum, care au fost tâlhăriți și maltratați! Nu a vrut să spună acest lucru! Pentru că binele nostru, în această situație, s-ar reduce la prea puține persoane. L-am face o dată în viață sau deloc. Însă mai tot timpul trecem adânc nepăsători pe lângă oameni singuri, pe lângă oameni sărmani, pe lângă oameni plini de idei păgâne și eretice, pe lângă oameni pătimași, căzuți în patimi de rușine și desconsiderăm faptul că aceștia sunt jefuiți de încredere și de iubire. Trecem pe lângă, pentru că nu ne-am făcut din fiecare om propria noastră problemă. Și pentru ca orice om să fie problema noastră, el trebuie să fie în rugăciunea noastră. Oricât de mult am da celor care nu au, tot nu am combate sărăcia din lume! Pentru că sărăcia ține și de iresponsabilitate și de lăcomie, de indolență și de indiferență. Însă una e să treci pe lângă altul cu inimă compătimitoare și altceva e să treci cu zâmbet batjocoritor pe chip, cu zâmbet minimalizator la adresa celui care nu are și să îl batjocorești. De aceea Domnul, în Pilda samarineanului, ne cere să alegem. Să alegem între a fi oameni sau altceva. Să alegem dacă e mai bine să fim nepăsători, aroganți, geloși pe alții, discreționari sau e bine să fim factori de unitate și de ajutor și oameni de încredere în viața altora. Pentru că atunci când trăiești printre oameni contează foarte mult cuvântul. Cuvântul dat și lucrurile pe care le faci. Pentru că oamenii privesc la ceea ce faci, la cine ești, la cine ești în mod zilnic și exigențele față de tine cresc pe cât ești un om valoric. Din păcate, de la omul pătimaș, de la cel care trăiește aiurea, societatea nu prea cere nimic, deși trebuie să cerem, de la fiecare în parte, să fie om. Trebuie să ne cerem nouă înșine să fim oameni și nu ipocriți, nu canalii și apoi să le cerem și altora să fie oameni. Pentru că numai cineva cu ascendent moral real poate să ceară altora binele la care și el participă. Însă de la oamenii Bisericii și de la oamenii valorici, care creează și conduc societatea, se cer multe lucruri. Uneori prea multe în comparație cu răsplata primită de la cei pe care îi slujim. Dar asta tocmai pentru că binele e greu de făcut și de păstrat, iar cei care sunt departe de viața cea bună, de viața duhovnicească, înțeleg distanța dintre ei și oamenii lui Dumnezeu. Iar binele e invidiat tocmai pentru că e greu de făcut la nivel personal. Și când ești departe de bine, atunci îi insulți pe cei care încearcă să fie de partea binelui. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a pus exemplul bun în față, exemplul de umanitate, care a reacționat imediat în fața răului, a durerii, a singurătății unui om. Nu s-a făcut că nu vede durerea! Nu s-a făcut că are ceva mai important de rezolvat! Și de aceea Domnul nu s-a referit în parabola Sa doar la cazul extrem al muribunzilor ci la problema reală a fiecărui om, față de care noi putem fi extrem de nepăsători sau de atenți. Da, contează cine suntem și ce facem în fiecare clipă! Domnul ne pune înainte cazul milei față de oameni, pentru ca să ne arate că mila reprezintă gradul nostru de umanitate. Pe măsură ce nu ne mai este milă, pe măsură ce nu ne mai înfiorăm în fața atrocităților care se petrec în lume și nu ne mai scârbim de nedreptățile odioase, e semn că suntem tot mai puțin oameni. Și oamenii dezumanizați pot să treacă pe lângă dramele vii „cu seninătate” demonică sau pot să provoace drame vii celorlalți. Poți să treci, poți să faci abstracție „de peisaj”, pentru că te știi asigurat. Știi că tu ai, că tu ai unde să te întorci, știi că tu ai pe cineva și de aceea nu-ți pasă. Însă dacă ai fi în locul celui lipsit, în locul celui care mănâncă din gunoaie, în locul celui batjocorit pentru credința lui sau pentru nația din care provine, ai vedea ce înseamnă să fii singur, exclus, neprimit. Și atunci ai dori un samaritean, un om milos, care să vină de undeva, de oriunde și să te scoată din coșmarul în care ai ajuns. Păgânul nu este creștinul care știe adevărul și mănâncă la masa Stăpânului. Dar dacă nu trăim ortodox, atunci ne arătăm mai jos decât păgânii, dacă ei se arată mai miloși, mai respectuoși față de oameni în comparație cu noi. Să privim astăzi spre Domnul nostru Iisus Hristos și să introducem sărăcia și durerea Lui în conștiința noastră. Adică faptul că ori de câte ori vedem pe cineva gol, flămând, lipsit, batjocorit, exclus, umilit, Îl vedem pe El care suferă în acela. Este multă suferință și sunt multe lipsuri în lume. E multă ceartă și neiubire. E multă nepocăință și lipsă de iertare. De aceea, dacă noi începem să facem curățenie în noi, dacă ne curățim de rele, în noi lumea începe să se vindece. Căci vindecarea pe care ne-o aduc postul, rugăciunea, spovedania, împărtășirea cu Domnul, toată milostenia și fapta bună, este vindecare spre viața veșnică. Să alegem să fim cu Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Cel care este împreună slăvit și închinat cu Tatăl și cu Duhul Sfânt! Să căutăm, deopotrivă, binele social de acum, binele pentru toți, dar, mai ales, binele veșnic întru Împărăția Lui cea veșnică. Căci numai împreună vom moșteni Împărăția cea veșnică a Prea Sfintei Treimi, acolo unde nu este lacrimă și mâhnire pe fețe ci bucurie și veselie fără seamăn. Amin! Cu aproapele nostru trebuie să ne purtăm prieteneşte, silindu-ne ca să nu-l întristăm nici măcar cu privirea. Când noi ne întoarcem de către un om sau îl întristăm, atunci parcă ni s-ar pune o piatră pe inimă. Duhul omului tulburat sau mâhnit trebuie să ne sârguim a-l mângâia cu vorbe bune, izvorâte din iubire. Dacă Domnul nu ne face cunoscut prin Duhul Sfânt cât de mult ne iubeşte, omul nu poate să ştie, căci este cu neputinţă pentru mintea pământească să înţeleagă din ştiinţă ce fel de iubire are Domnul pentru oameni. „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 16).
