Credinţa noastră, o mărturisim cu mai multe prilejuri şi în mai multe feluri. Mărturisim credinţa noastră crezând în ceea ce facem. Credem în însemnătatea Sfintei Liturghii, credem în lucrarea Sfintei Biserici. Mărturisirea de credinţă se face cu cuvântul şi cu fapta, cu cuvântul şi cu viaţa. Mărturisim credinţa noastră când spunem simbolul credinţei, adică Crezul. Atunci spunem că noi credem în Dumnezeu Tatăl, ca făcător al cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute. Credem în Dumnezeu Fiul care este Unul-Născut al Tatălui, este de o fiinţă cu Tatăl. Credem noi mai departe că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, pentru noi şi pentru a noastră mântuire, s-a coborât din ceruri şi s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Sfânta Fecioară Maria. Mărturisim că Fiul lui Dumnezeu, care s-a făcut om, a fost răstignit pe cruce în firea omenească, că a înviat a treia zi din morţi, s-a înălţat apoi la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui, şi de acolo va să vină, cu mărire, să judece vii şi morţii, şi că împărăţia Lui nu va avea sfârşit. Este credinţa pe care o mărturisim în legătură cu Domnul Hristos, cu Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om. Mărturisim credinţa şi în Sfântul Duh, care din Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl şi Fiul este închinat şi mărit. Mărturisim credinţa în Sfânta Biserică care este păstrătoarea, propovăduitoarea şi tâlcuitoarea adevărului de credinţă. Credem că Sfânta Biserică este una, sfântă, sobornicească şi apostolească. Credem în Sfintele Taine mărturisind un botez spre iertarea păcatelor. Şi credem în viaţa veşnică. Toate lucrurile acestea noi le credem, şi altă cale de-a avea în sufletul nostru aceste adevăruri nu există. Nu avem cum să ne raportăm la aceste adevăruri decât prin credinţă. Credinţa noastră este că avem în jurul nostru, în faţa noastră, în conştiinţa noastră, în cultul Bisericii noastre pe Maica Domnului şi pe sfinţii lui Dumnezeu. Credinţa noastră este că sfinţii, având icoane, sunt permanent cu noi. Iar noi suntem cinstitori ai icoanelor pentru că avem încredinţarea că icoana ne pune în legătură cu cei care sunt reprezentați în icoane şi că icoana este o legătură la cele mai presus de lumea aceasta, este o prezenţă a harului lui Dumnezeu. Avem o legătură cu cei zugrăviți în icoană. Aceasta este fiinţa noastră. Credem în sfintele moaşte, credem în lucrarea Bisericii, credem în oamenii lui Dumnezeu care sunt preoţii. Toate acestea ţin de credinţa noastră. Un credincios creştin ortodox trebuie să aibă credinţă lucrătoare în iubire. Valoarea este atunci când este şi credinţă şi iubire. Noi trebuie să ştim lucrul acesta şi este bine să-l ştim şi să-l urmărim, să avem în noi şi credinţă şi iubire. Sunt mulţi oameni care zic că ei cred în Dumnezeu, dar fac fapte de necredincioşi. Aceia nu-L iubesc pe Dumnezeu, aceia nu cred în Dumnezeu. Sunt oameni care zic că-L iubesc pe Domnul Hristos şi nu împlinesc poruncile Lui. Aceia nu-L iubesc pe Domnul Hristos, căci spune Domnul Hristos că cel ce iubeşte pe tatăl său sau pe mama sa mai mult decât pe El, nu este vrednic de El. Cel ce iubeşte pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe El, nu este vrednic de El. Cel ce nu îşi ia crucea sa şi să urmeze Domnului Hristos, nu este vrednic de El. Acestea trebuie să avem noi în vedere: credinţa şi iubirea. Se cunoaşte din viaţa noastră dacă credem în Domnul Hristos. Se cunoaşte din viaţa noastră dacă-L iubim pe Domnul Hristos. Mărturisirea numai cu cuvântul nu-i suficientă. Credinţa fără fapte nelucrătoare, moartă este. Să ne gândim la aceasta, să ne cercetăm pe noi înşine! Sfântul Apostol Pavel, în Epistola a doua către Corinteni, scrie – şi către noi scrie – să se cerceteze fiecare dacă este în credinţă. Cum să ne cercetăm dacă suntem în credinţă? Să vedem dacă facem faptele necredinţei. Sfanţul Apostol Iacob spune: „Căci precum trupul fără suflet este mort, astfel şi credinţa fără fapte, este moartă” (Iacov 2,26). Deci, dacă facem fapte de credinţă, înseamnă că noi credem. Dacă postim în zilele de post, înseamnă că noi credem. Dacă mergem la biserică în zilele de duminică şi de sărbători, înseamnă că noi credem. Dacă înlăturăm din sufletul nostru ceea ce nu vrea Dumnezeu să fie în viaţa noastră, toate răutăţile în orice chip ar fi (ură, mânie, gândul de răzbunare, porniri spre duşmănie, pomenirea răului şi atâtea şi atâtea chipuri ale răutăţii) şi nu le mai vrem, dacă ne împotrivim lor, înseamnă că avem credinţă şi avem o credinţă lucrătoare. Şi dacă am ajuns la credinţa aceea care înseamnă pentru noi şi experienţă – o întâlnire adevărată cu Domnul Hristos – atunci putem zice şi noi ca femeia samarineancă: „Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii”. Ne apropiem de sărbătoarea Înălțării Domnului Hristos şi atunci vor fi pomenite ultimele cuvinte rostite de Domnul Hristos aici pe pământ: „Îmi veţi fi Mie martori în toată lumea, în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginea pământului”. Şi aceasta se potriveşte şi pentru noi. Că şi noi suntem martorii lui Dumnezeu. Şi suntem martorii lui Dumnezeu dacă ducem o viaţă din care să se vadă că ştim de femeia samarineancă, că am primit de la Domnul Hristos apa cea vie, că recunoaştem păcatele pe care le-am făcut şi vrem să le desfiinţăm. Să fim astfel de martori în împrejurimile în care trăim, între oamenii în care a rânduit Dumnezeu să ne ducem viaţa, să ne cercetăm pe noi înşine şi să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea mai multă credinţă, să ne dea mai multă iubire, să ne ajute să fim şi noi mărturisitori cum a fost femeia samarineancă, despre care ştim că a murit ca muceniţă. † Cu credinţă venind la fântână samarineanca, Te-a văzut pe Tine, apa înţelepciunii, din care, bând din destul, cea în veci vrednică de laudă a moştenit Împărăţia cea de sus.
