Expresia „Toma necredinciosul” este cu siguranță una dintre cele mai cunoscute, dar în același timp și una dintre cele mai false. Mulți cred că „a fi un Toma” înseamnă a pune totul sub întrebare, a cere permanent dovezi palpabile. Însă, Sf. apostol Toma nu Îl căuta pe Dumnezeu în mod rațional, ci dimpotrivă, strigătul lui era după Dumnezeul inimii lui, căci îi ardea inima când îi vorbea Hristos pe toate cărările Țării Sfinte, din Galileea până în Iudeea, de la Marea Tiberiadei și până la Ierusalim. Toma avea o credință profundă, mult mai sensibilă decât a celorlalți ucenici. El dorea să moară pentru iubirea lui Dumnezeu. În momentul în care Mântuitorul a spus: „Lazăr, prietenul nostru, a murit”, doar vocea lui Toma s-a auzit ca un plâns: „Să mergem și să murim și noi cu el”. Dacă pe Toma l-a afectat atât de mult moartea lui Lazăr, cu atât mai mult îl afectase moartea lui Iisus Hristos. Toma înnebunise de durere. Trei zile în care nu mai auzise vocea Lui, după trei ani în care Îi sorbise cuvintele în fiecare zi și Îl privea cu atâta dragoste. Auzindu-i cuvintele, el zilnic ar fi putut spune: „Niciodată n-a vorbit un om așa cum vorbește Acest Om” (Ioan 7, 46). Trei ani în care tot ceea ce spusese Hristos fusese întipărit în inima lui. Toată învățătura Lui trecuse prin filtru inimii lui Toma. Cuvintele și credința lui Hristos erau în ființa lui Toma, care devenea încet-încet unul dintre cei mai profunzi ucenici. Era multă durere în el și nu avea cui să îi spună tensiunea din inima lui. Privea năuc și nu reușea să-și găsească un sens de a mai continua să trăiască. Viața fără Hristos nu mai era o viață, ci doar o trecere biologică spre moarte. Acesta era Toma în momentul în care apăreau vocile Învierii. Erau voci sporadice și neconcise că El a înviat, că mormântul este gol. Durerea din Toma devenise atât de mare fiindcă nu mai știa ce să creadă. Totul i se părea o amăgire, care-l neliniștea în depresia în care căzuse. Cel pe care el Îl considera a fi totul pentru el, acum nu mai era. În Toma striga durerea. El căuta certitudinea, realitatea că Hristos a înviat și că nu este doar o răutate, ultima din partea fariseilor și a celor care au ironizat permanent timp de trei ani și jumătate toată misiunea lui Hristos. Obosise de atâta strigăt și căutare. Dorea să nu mai fie amăgit. Toma nu era deci un necredincios. Este poate cel mai credincios și mai profund ucenic. Pentru că Toma, după ce se convinge că Hristos a înviat, și-a ales cea mai grea arie de misiune dintre toți Apostolii. Sfântul apostol Toma a mers la propovăduirea Evangheliei, trecând printre popoare destul de ostile: medo-perșii și inzii, care nu erau deloc familiarizați cu așteptarea mesianica evreilor. Lungul drum al misiunii a însemnat pentru Toma să propovăduiască neîncetat pe o cale de 7.000 de kilometri, de la Ierusalim spre Bagdad, apoi părțile Iranului de astăzi, ale Afganistanului, Pakistanului și ale Indiei. Un drum cât o lume de lung, în care „necredinciosul” Toma a vorbit, a fost bătut, a fost flămând, a trăit fără să fie iubit sau înțeles de ceilalți. Toma a fost singur, fără să le cunoască limba și traiul, nici măcar elementele lor religioase. În credința lui profundă, apostolul Toma era doar cu Iisus Hristos pe drumul misiunii. Șapte mii de kilometri. Pe jos. Prin nisipurile arzătoare ale deșerturilor iraniene și afgane, trecând peste marile râuri (Tigru, Eufrat, Indus), neștiind limba și însoțit poate doar de toiagul său de apostol. Era acolo vreo îndoială în misiunea lui? Nu! Trebuia o mare credință, să pornești pe jos 7.000 de kilometri, vorbindu-le oamenilor și rugându-te pentru ei, așa încât oamenii să te înțeleagă și să își dorească Botezul creștin. Apoi mai era un lucru foarte greu de învins: politeismele acelor popoare, mulțimile de zei și idoli. Pe de o parte trebuia să le cunoști limba și gândirea, apoi erau filosofii religioase foarte convingătoare care îi atrăgeau pe oameni. Toma trebuia să le demonstreze că viața este doar una singură și că Hristos este învierea noastră. Grea misiune. Ea se putea realiza numai cu o credință imensă și o încredere totală în Hristos. Și atunci mai putem pune întrebarea: „Era oare Toma un necredincios?”. Nu! Era poate cel mai credincios Apostol, cel mai încrezător în Dumnezeu. Însă era răpus de durere atunci când dorea să pună mâna pe rana coastei și a palmelor lui Hristos. Era durerea căutării și dorul după Dumnezeu. Limba predicii lui Toma a fost viața lui. El nu a învățat alte limbi. Duhul Sfânt îi dădea limba prin care să se facă înțeles, însă exemplul lui era viața sa. Credința lui se vedea pe chipul lui. Era ceea ce îi atrăgea pe hinduși, pe perși și pe babilonieni. Acesta a fost și rămâne Sfântul apostol Toma. Din păcate, astăzi nu mai avem Apostoli ca Toma. Pentru că Toma este de fapt „o conștiință”. Pentru a face misiunea lui Toma, de care lumea are atâta nevoie, se cer în primul rând credința și conștiința lui. Lumea modernă nu mai are nimic de-a face cu Hristos și cu tradiția creștină. Pentru a putea readuce lumea la conștiința creștină, avem nevoie de apostoli ca Toma, care prin viața lor să răscolească indiferența lumii. Să o readucă la credință. Astăzi sunt mulți vorbitori despre Hristos, dar prea puțini nebuni misionari în credință ca Toma. Nebunia lui Toma nu este însă una patologică, ci este încrederea omului care își trăiește credința, nu doar o afirmă. Lumea actuală nu mai are răbdare cu teoriile noastre despre Dumnezeu. Lumea vrea să-L pipăie pe Dumnezeu și face aceasta prin vederea propriei noastre vieți creștine. Dar cum Îl oferim spre pipăire pe Dumnezeu? Prin propria noastră viață: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).
