Acesta era de neam sirian şi fapta cea bună din pruncie alegând-o, se păzea pe sine pururea de vorbirile vătămătoare a celor de o vârstă cu dânsul şi citea neîncetat mai ales Sfinta Scriptură în care afla toată adâncimea şi dulceaţa cuvântului dumnezeiesc. În toată viaţa sa a avut prietene fapta bună şi sârguinţa în osteneli, căci mult iubea postul, privegherea, culcarea pe jos, blândeţea, necâştigarea şi smerita cugetare. Având aprins în inima focul umilinţei, era pururea însoţit de lacrimi şi suspinuri, pe care mai limpede le va afla cineva în scrierile sale. Iar Domnul voind ca oamenii să se folosească de plăcutul Său, trimitea la dânsul pe cei ce însetau de cuvânt, dar şi pe cei ce petreceau în neştiinţa păcatului, iar dânsul se făcea tuturor izvor necurmat care potolea setea tuturor. Odată, a fost văzută o mulţime de îngeri pogorându-se de sus şi având în mâini o carte, scrisă înăuntrul şi în afară, şi se sfătuiau cine ar fi putut lua cartea. Unii dintr-înşii puneau înainte pe sfântul Efrem, alţii pe altul dintre ceia câţi se săvârşeau în viaţă cucernică şi înţeleaptă în acea vreme. Iar la urmă toţi se învoiră şi cuviosului Efrem îi încredinţară cartea. Iar dintr-acea vreme, atât de covârşitoare i-au fost curgerile cuvântului, încât nici limba nu putea sluji din destul grăbniciei noimelor, încât chiar el zise odată către Dumnezeu:
– Stăvileşte, o, Stăpâne, valurile darului Tău.
Cuvintele le întrerupea numai cu rugăciunea, iar pe aceasta cu lacrimile. Nopţile apucându-l priveghind, lumina iarăşi îl găsea treaz, fiindcă se temea să nu fie răpit de stăpânitorul întunericului, se dădea somnului numai puţin, pentru a-şi ţine trupul. Cenuşa ca pâinea o mânca, băutura cu plângere o amesteca, iar de laude se ferea foarte mult, mustrând pe cei ce îndrăzneau să-i spună cuvinte de laudă. În anul 373, simţindu-şi aproape plecarea din lumea aceasta, cu groaznică certare porunci:
– Să nu cântaţi la moarte pe Efrem, să nu-i faceţi cuvânt de laudă, să nu- îngropaţi cu haine de mult preţ, nu puneţi deosebi trupului meu mormânt, căci am făgăduit lui Dumnezeu a mă sălăşlui împreună cu cei străini, căci străin sunt eu şi nemernic ca toţi părinţii mei.
Cuviosul părinte este cel mai cald şi adânc apostol al pocăinţei şi iscusit povăţuitor tuturor celor ce voiesc a se îndeletnici cu şederea plină de umiliţă înaintea lui Dumnezeu, însă scrierile sale bogate şi glasul Bisericii pot plini mai bine înfăţişarea chipului său decât puţinele cuvinte de aici.
