Astăzi, lăsând Betleemul, să alergăm la Iordan, în pustie, acolo unde strigă ca o trâmbiță gura Sfântului Ioan Botezătorul și ca pentru botez să ne pregătim, cu mărturisire curată a păcatelor, cu căință pentru cele făcute, cu haine albe pentru botez și cu stâlpări de fapte bune. Ca orice noi veniți la Iordan, așa și noi poate ne întrebăm astăzi: care e adevărata misiune a Sfântului Ioan Botezătorul? Ne-o spune Sfânta Evanghelie de astăzi, ne-o spun cei patru evangheliști, ne-o spune Însuși Iisus Hristos. Și anume: să vestească lumii că timpul întrupării Domnului a venit; să pregătească calea înaintea Lui, adică să pregătească sufletele oamenilor pentru a crede în Mesia; să cheme lumea la pocăință, la mărturisirea păcatelor, la o viață nouă; să meargă înaintea Fiului lui Dumnezeu ca un înger, ca o făclie aprinsă, așa cum se cuvine; să boteze lumea cu botezul pocăinței; să boteze pe Însuși Iisus Hristos în Iordan; să-L arate lumii pe Mielul lui Dumnezeu, Cel ce singur poate ridica păcatele ei; și, în sfârșit, să pătimească pentru adevăr și să vestească și celor din iad că a venit în lume Mântuitorul și Dumnezeul nostru. Sfântul Ioan Botezătorul este Înaintemergătorul Domnului, care a fost trimis să gătească toată lumea pentru întruparea lui Hristos. Dar lumea aceasta mare este formată din nenumărate ființe omenești, care și ele, în felul lor sunt niște lumi mici, numite de Sfinții Părinți „microcosmos”, adică „lume mică”. Fiecare om este un univers, o lume în mic, care are aceleași meniri, aceleași chemări, aceleași idealuri, drepturi și datorii ca și întreaga lume. Deci, dacă sunt două lumi, una mare și alta mică, este nevoie ca să fie și doi înaintemergători. Da, mărturisim o singură Biserică, dar întru ea două lumi: omenirea întreagă și fiecare om. Mărturisim un singur Mântuitor, Iisus Hristos, dar înaintea Lui vedem două făclii, auzim două glasuri gătindu-I calea: Sfântul Ioan Botezătorul, pentru toată lumea, și conștiința omului, pentru fiecare dintre oameni. Deci, precum este Sfântul Ioan Botezătorul pentru lume, asemenea este și conștiința pentru fiecare om. Sfântul Ioan este îngerul Domnului care a fost trimis înaintea feței Sale, este glasul celui ce strigă în pustie: gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui (Marcu 2, 3). La fel și conștiința omului, după toți Sfinții Părinți, este glasul lui Dumnezeu în om, este divan de judecată, este îngerul Domnului cel nevăzut care merge înaintea sufletului și-i îndreptează pașii pe calea cea bună a poruncilor Lui. Sfântul Ioan este făclia care merge înaintea feței lui Hristos, pe care nimeni nu a putut-o stinge. Conștiința este scânteia dumnezeirii, care ca o făclie merge înaintea sufletului și pe care nimeni nu o poate stinge nici diavolul, nici omul, nici păcatul, nici moartea, nici viața. Sfântul Ioan a fost trimis în lume să umple văile ei, adică să ridice pe cei smeriți și deznădăjduiți și să smerească tot muntele și măgura (Isaia 40), adică pe cei mândri. La fel și conștiința este dată omului de Dumnezeu pentru a-l smeri când se înalță, pentru a-l ridica din groapa deznădejdii, pentru a-l apropia mereu de Hristos. Sfântul Ioan a început să predice în pustie, învățând popoarele să se pocăiască, să-și mărturisească păcatele. Asemenea și conștiința omului începe a striga asupra noastră după ce rămânem pustii la suflet, prin săvârșirea păcatului. Întâi ne mustră cu asprime pentru cele făcute apoi ne învață să ne pocăim la preot, să ne spovedim, să începem o viață nouă. Sfântul Ioan, după ce învăța popoarele, apoi le boteza în apele Iordanului, când își mărturiseau și păcatele lor. La urmă le arăta pe Mântuitorul: Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii (Ioan 1, 29). Și în sfârșit îi slobozea pe toți cu pace, după ce mai întâi îi sfătuia cum să trăiască pe viitor. La fel lucrează și conștiința omului. Mai întâi ne înțeapă cu acul mustrării, apoi ne trimite la biserică să ne spovedim cu căință. Acolo, ca într-un alt Iordan ne botează în apa lacrimilor noastre. La urmă ne arată Preacuratele Taine. Iar după ce am gustat și am văzut cât de bun este Domnul, conștiința se liniștește ca o mare, ne slobozește cu pace acasă și ne învață cum să petrecem restul vieții.
Sfântul Ioan învăța și propovăduia dreptatea lui Dumnezeu, fără a se uita la fața oamenilor, fără a se îmblânzi din asprimea lui, fără a se îndulci de plăcerile lumii, fără a se teme de Irod, de temniță, de sabie, de moarte. Tot la fel și conștiința. Ea nu doarme niciodată cu noi, nu caută la cinstea noastră, la averea sau priceperea noastră. Ci ca un bici, mereu ne lovește, mereu ne apasă, mereu strigă la noi: ce ai făcut? Conștiința pe toți ne pârăște, căci nu este om fără de conștiință. Sfântul Ioan nu tăcea nici când a fost închis de Irod și aruncat în temniță, pentru Irodiada, femeia cea desfrânată, ci din adâncul temniței striga: Nu-ți este îngăduit să ții pe femeia fratelui tău (Marcu 6, 18). La fel și conștiința lucrează. Chiar dacă satana robește uneori conștiința celui păcătos, chiar dacă i-o aruncă în temnița cea întunecoasă a nesimțirii sufletului, ea și de acolo, ca dintr-o groapă adâncă, strigă asupra omului: Nu ți se cuvine, ca și creștin, să faci aceasta! Nu este bine ce ai făcut! Ai să mori și te vei munci în veci!
