Sfântul Teodosie, egumenul Lavrei Peșterilor din Kiev și începătorul monahismului de obște în Rusia este pomenit pe data de 3 mai, iar aducerea moaștelor pe 14 august.
Copil fiind, fericitul Teodosie mergea în fiecare zi la biserica Domnului. A observat însă cu tristeţe că Sfânta Liturghie nu se putea săvârşi în fiecare zi, deoarece nu se aduceau zilnic prescuri din partea credincioşilor. Cu cuminţenia şi cu smerenia care-l caracterizau, iată ce a făcut: a cumpărat grâu, l-a măcinat cu mâinile sale, a copt mai multe prescuri şi le-a dus la biserică. Pe cele pe care le avea în plus le-a vândut, spre a putea din nou să cumpere grâu şi să facă prescuri pentru a doua zi. Banii care îi rămâneau în plus, îi împărţea la cei săraci. O astfel de faptă a plăcut desigur mult lui Dumnezeu, pentru că biserica avea de acum prescuri bune şi curate, făcute de mâinile acestui tânăr nevinovat. Crescând, a vizitat toate mănăstirile din împrejurimi, rugându-i pe monahi să-l primească în obştea lor. Aceştia însă, când îl vedeau aşa de tânăr, dar sărac, cu hainele ponosite de atâta drum, nu se arătau binevoitori ca să-l primească. Era voia lui Dumnezeu să ajungă acolo unde era chemat, cum de altfel avea să se şi petreacă. S-a întâmplat să audă atunci de cuviosul Antonie, care trăia o aspră viaţă ascetică în peşteră. A tresăltat inima sa şi a pornit să-l caute. Îndată ce l-a văzut pe sfântul părinte, a căzut la pământ şi i s-a închinat, rugându-l cu lacrimi ca să-l primească lângă dânsul ca ucenic. Cuviosul Teodosie se dărui cu tot sufletul lui Dumnezeu şi duhovnicului său, Antonie. Începu un susţinut efort ascetic şi ducea cu bucurie jugul vieţii monahale. Nopţile le dedicase slăvirii Domnului, fără să se mai odihnească dormind. Ziua se întărea pe sine prin cumpătare, post şi lucrul mâinilor. Prin cumpătare şi post îşi smerea sufletul, iar prin priveghere şi lucrul mâinilor îşi înfrâna trupul, astfel încât era prețuit de duhovnicul Antonie şi de preotul Nikon. Îl preţuiau pentru cuminţenia sa, pentru smerenia, ascultarea, curajul şi dârzenia de care dădea dovadă, cu toate că era atât de tânăr, şi slăveau pentru toate acestea pe Dumnezeu. Peste ani, toţi fraţii săi monahi îl considerau ca pe un tată al lor şi-l admirau foarte mult pentru smerenia şi ascultarea sa. Vrednicul de preţuire Teodosie, cu toate că devenise stareţ, nu şi-a schimbat duhul său smerit, ci îşi aducea aminte întotdeauna de cuvintele Domnului care spune că oricine doreşte să fie cel dintâi, să le fie tuturor slujitor. De aceea se smerea pe sine, făcându-se mic şi slujitor al celorlalţi. În orice împrejurare se oferea pe sine model de bună lucrare. La muncă şi la biserică era primul care venea şi ultimul care pleca. Rugăciunile dreptului Teodosie au adus multe binecuvântări, iar viaţa obştii a înflorit şi a progresat. Era asemenea seminţei care căzuse în pământul cel bun şi rodise însutit. Aşa a crescut în scurt timp şi obştea mănăstirii, ajungând să aibă peste o sută de monahi. Şi toţi înaintau în viaţa de rugăciune şi de virtute. Prin creşterea obştii peştera nu mai oferea deja atmosfera unei vieţi de linişte. Cu ajutorul lui Dumnezeu, a fost ridicată în acel loc o mare biserică de lemn, cu hramul Adormirii Maicii Domnului. S-au construit de asemenea mai multe chilii şi fraţii s-au instalat în ele. Locul a fost foarte curând binecuvântat de Dumnezeu şi Mănăstirea Pecerska a devenit curând, foarte renumită pretutindeni. Numele acesta Pecerska (a Peşterii) se datorează desigur peşterii unde a locuit la începuturi întreaga obşte şi care se păstrează până astăzi.
