RELIGIE | INTERVIU cu staretul Manastirii “Zosin”! Pr. Teodosie Plesca: „Calugarii formeaza garda de onoare a lui Hristos”

Dărăbăneanul Teodosie Pleşca a devenit la numai 22 de ani stareţul Mănăstirii Zosin. Pentru el credinţa în Dumnezeu este mai mult decât o virtute, devenind un mod de viaţă. În 26 octombrie Teodosie Pleşca împlineşte 20 de ani de când este monarh. Foarte modest, călugărul ne mărturiseşte că este doar „unealta lui Dumnezeu” şi participă la construcţia unui „colţ de Rai”, aici, la 15 km de Botoşani, pe drumul naţional care duce la Iaşi. Părintele ne spune că „ascultarea” pe care o face reprezintă „scara spre cer”, dar noi, mirenii, ne-am convins după ce am fost la Mănăstirea Zosin că înainte de toate, „omul sfinţeşte locul”. 

Părintele Teodosie Pleşca ne prezintă lăcaşul de cult:

Mănăstirea Zosin datează din anul 1779. În această poieniţă sunt 5 ha de pământ care au aparţinut boierului al cărui nume mănăstirea îl poartă, pe care le-a donat ulterior şătrarului Tudorache Başotă, care a construit aici un mic schit din furci de lut şi acoperit cu draniţă. Bisericuţa s-a păstrat aşa până acum doi ani când exista pericolul prăbuşirii deoarece apa se infiltrase foarte mult în clădire. Am construit un nou lăcaş monahal păstrând forma sa iniţială, dar cu temelie din beton şi fier forjat, iar pereţii din lemn de stejar. Această Mănăstire nu a fost una voievodală, ci un schit boieresc mai sărac, mai izolat. Pe timpul lui Alexandru I. Cuza a fost închis din lipsă de vieţuitori, fiind reînfiinţat în 1990, ca schit aparţinând de Mănăstirea Cozancea.

Părintele Pimen Chirilă a stat aici doi ani de zile, timp în care a construit chiliile vechiului schit, iar apoi a plecat şi a înfiinţat Schitul Oneaga. În locul lui a venit părintele Firmilian Ciobanu care pe 29 ianuarie 1997 a murit într-un tragic accident şi este înmormântat aici, lângă Mănăstire. Au urmat apoi alţi doi stareţi care au condus Mănăstirea, fiecare câte un an, iar din 1 august 1999, am fost transferat aici de la Mănăstirea „Sf. Nicolae” Popăuţi. Era foarte greu, la început. Drumul de acces era foarte greu, nu exista piatră. Când ploua, era aproape imposibil să ajungi la Mănăstire. Iarna sunt nişte vijelii cumplite aici. Zăpada din stradă aici se opreşte. A ajuns până la geamul bisericii şi o ducem de aici cu săniile. Nu vrem să părăsim acest loc, dar vom construi clădiri mai uşoare pentru a preveni alunecările de teren care au început aici. Vom da o nouă tonalitate acestui loc. Aici este locul de plecare al întregului ansamblu mănăstiresc şi nu vrem să renunţăm la el.

„Am încercat să fac aici un colţ de Rai”Între timp, am dezvoltat şi gospodăria Mănăstirii, plus anexele gospodăreşti. Am încercat să dăm un suflu nou acestei aşezări monahale, să aibă rezonanţă în acest judeţ. Eu am stat 5 ani la Mănăstirea Pângăraţi, ctitoria lui Alexandru Lăpuşneanu, perioadă în care am văzut multe frumuseţi. Visul meu a fost acela să revin la Botoşani şi să particip la construcţia unei Mănăstiri asemenea celorlalte ctitorii voievodale renumite în ţară şi în străinătate. Am încercat să fac aici un colţ de rai, dar bunul Dumnezeu a îngăduit o încercare în acest loc şi datorită alunecărilor de teren nu am mai continuat lucrările pe vechiul amplasament. Biserica devenise neîncăpătoare, şi datorită umezelii au avut de suferit mulţi slujitori. Ne-am gândit să construim o nouă biserică, mai mare, mai spaţioasă.

Patriarhul Daniel a venit cu ideea să mutăm Mănăstirea pe un teren mai stabil. Am cumpărat o parte din pământul pe care se construieşte acum noul lăcaş de cult, iar altă suprafaţă de teren ne-a fost donată de credincioşi. Pe 24 aprilie 2006 am sfinţit acest loc, iar pe 17 aprilie 2007 am început construcţia propriu-zisă. În doi ani de zile am construit Biserica, atât cât să putem sluji în ea, iar apoi Casa cu toate utilităţile necesare. În paralel, am început construcţia Clopotniţei cu mai multe dependinţe, precum un Pangar, Muzeu şi un Paraclis în care să slujim iarna, deoarece Biserica este mare şi e mai greu de încălzit.

„Biserica e Cerul pe Pământ”

Cât de mare e obştea Mănăstirii? 

Suntem 10 călugări care încercăm să facem faţă tuturor cerinţelor. În primul rând ne facem datoria creştinească. Săvârşim zilnic cele 7 laude. Slujim de la 6:30 Ceasurile, Acatistul şi Sf. Liturghie, de la 16:00-17:00 Vecernia, şi de la 23:30-2:00 Miezonoptica şi Utrenia. În rest, luăm parte la diverse activităţi gospodăreşti şi încercăm cu ajutorul lui Dumnezeu să ducem mai departe ceea ce am început. Biserica e Cerul pe Pământ. Când intri într-o biserică ca aceasta te simţi ca în Cer.

Ce motive ar avea turiştii de la Arad, Oradea, Suceava sau alte oraşe să vină la Mănăstirea Zosin? (L.B.-Numai un păcătos ca mine a fost în stare să formuleze asemenea întrebare). Răspunsul a fost unul pe măsură.

Noi dorim să avem parte la Mănăstirea Zosin mai mult de închinători şi rugători, decât de turişti. Un turist vine să vadă zidurile, pe când un închinător vine să se roage şi să simtă duhul Mănăstirii. Este adevărat că în Bucovina şi Neamţ merg foarte mulţi turişti, dar nu toţi au duh de rugăciune, ci mai mult de iscodire. Sunt foarte fericit că aici, în Botoşani, vin cei care cu adevărat îl caută pe Dumnezeu. În foarte puţine cazuri vin oameni care se uită la Mănăstire ca la maşini străine, să îşi încânte privirile. Nu acesta este rolul mănăstirilor, ci acela de a întări credinţa oamenilor. Nu sunt locuri de pelerinaj pentru turişti, ci pentru rugăciune. Părintele Ioanichie Bălan spunea că botoşănenii sunt oameni foarte evlavioşi. De acest lucru m-am convins. În concepţia unora, Botoşaniul este doar locul unde se agaţă harta-n cui, dar de fapt reprezintă izvorul culturii naţionale deoarece îi avem pe Eminescu, Enescu, Iorga sau Luchian şi în acelaşi timp Botoşaniul este leagănul evlaviei.Fiecare om are povestea lui. Ce ne spuneţi despre d-voastră? Această poveste va face parte din istoria vie a Darabaniului.

Eu v-am povestit despre Mănăstirea Zosin. De mine nu am să vă spun foarte multe, pentru că eu nu sunt o personalitate. M-am născut în data de 16 august 1977 şi am avut o copilărie obişnuită în orăşelul foarte frumos, Darabani. Sunt cel mai mic dintre copiii familiei şi mai am trei surori. Mama a murit când eu aveam 12 ani şi apoi am crescut cu bunica, care avea şi ea probleme de sănătate. Atât mama cât şi bunica mi-au insuflat credinţa în Hristos şi m-au format cu frică de Dumnezeu şi ruşine faţă de oameni. Nici mama şi nici bunica nu mergeau la biserică pentru că nu le permitea starea de sănătate. Dar era o verişoară a bunicii, Catinca Păduraru, care mergea în fiecare duminică la biserică şi înainte trecea pe la noi, îşi cerea iertare de la bunica şi o întreba dacă doreşte să dea vreo Liturghie. Mă întrebam, ce face mătuşa Catinca la biserică?

Şi într-o duminică m-am dus să văd cu ochii mei. Din acea zi am prins drag de biserică şi Dumnezeu şi apoi am fost nelipsit de la biserică. De asemenea, am fost impresionat şi de slujitorii din casa Domnului: preoţii Nicolae Tartacan şi Zaharia Arnăutu, dar cel mai mult l-am admirat pe părintele Dumitru Babula. Ţinea nişte predici extraordinare şi era foarte comunicativ. Ne privea cu foarte multă căldură sufletească. Cred că datorită părintelui Babula sunt în ziua de astăzi aşa mulţi călugări originari din Darabani. Înainte de a termina clasa a VIII-a, părintele Babula a plecat la Gălăneşti, o parohie din apropierea Mănăstirii Putna.

S-a rugat să nu ia examenul la Seminar

La terminarea ciclului gimnazial am intenţionat să dau examen la Seminar ca să devin preot de mir. Imediat după Revoluţie, mai mulţi tineri din Darabani am mers în pelerinaj la mănăstirile din Bucovina şi judeţul Neamţ. Am ajuns şi la Pângăraţi, unde l-am cunoscut pe părintele stareţ Luca Diaconu, în prezent stareţ al Mănăstirii Bistriţa, ctitoria lui Alexandru cel Bun. Părintele s-a oferit să facă pregătire cu mine pentru Seminar. Timp de două săptămâni, cât am stat acolo, mi-a plăcut mult viaţa din Mănăstire şi m-am hotărât să mă fac călugăr. Mi-a fost frică să le spun celor de acasă despre decizia mea pentru că simţeam că nu o să fie de acord. Totuşi, am făcut intensiv pregătire timp de două săptămâni. Atunci, în 1991, concurenţa la Seminar era foarte mare: 800 de candidaţi pe 60 de locuri. Între timp, am mers la Mănăstirea Neamţ şi m-am rugat la icoana Maicii Domnului făcătoare-de-minuni să nu iau examenul. Am fost respins la prima probă, cea medicală. A fost lucrarea lui Dumnezeu. M-am întors acasă, la Darabani, mult mai devreme. Toţi ai mei erau supăraţi, eu eram bucuros. Nu m-au înţeles, atunci.

A fugit de acasă pentru a fi călugăr 

După un an şi jumătate, văzând că tatăl meu nu poate fi înduplecat, am decis să fug de acasă. Adevărul este că peste 70% dintre călugări au plecat de acasă fără acordul părinţilor. Foarte mulţi nu înţeleg modul nostru de viaţă. Nu este greu, dacă îl iubeşti cu adevărat pe Dumnezeu. Dacă vii la Mănăstire după o decepţie, sigur nu rezişti. Cei care gândesc că monahii sunt oamenii care s-au ratat în viaţă, se înşeală. Dacă vrei să rezişti în Mănăstire, trebuie să ai un dor şi dragoste pentru Dumnezeu, care să izvorască din adâncul fiinţei tale. E greu de înţeles acest mod de vieţuire, care este cu adevărat o chemare de la Dumnezeu. Nu se poate exprima în cuvinte alegerea acestei vieţi. Ceea ce este în inima ta nu poate fi explicat. Simţi doar o bucurie de nedescris. Un părinte spunea foarte frumos: „Eu dorm, dar sufletul meu veghează”. Nici când dormi nu trebuie să-ţi laşi sufletul de izbelişte. Sufletul se odihneşte doar după ce te rogi. Hrana trupului este mâncarea şi a sufletului rugăciunea.

„Mirele sau mireasa ta este însuşi Hristos”

În loc să-ţi alegi ca partener de viaţă o persoană de sex opus cu care să-ţi întemeiezi o familie, mirele sau mireasa ta este însuşi Hristos, cu care te uneşti pentru totdeauna. Sfântului Pahonie cel Mare i s-a arătat în vis Constantin cel Mare care i-a transmis că la cinstea de care se bucură călugării în împărăţia lui Dumnezeu, împăraţii nu pot ajunge niciodată acolo. „Eu nu am nici cutezanţa să trec prin faţa unui călugăr adevărat” i-a spus împăratul Constantin cel Mare. Sf. Ioan Gură de Aur mărturisea că dacă ar şti lumea de câtă slavă se bucură călugării în ceruri, toată lumea ar veni la Mănăstire, şi dacă ar şti câte ispite sunt aici, toţi ar fugi de călugărie. Chiar şi după ce am ajuns în Mănăstire, tata a încercat să mă ducă înapoi acasă. Într-o zi se hotărâse să vină după mine, iar eu m-am rugat atunci la Maica Domnului mai intens ca niciodată. Lucra pe şantier la Dorohoi, era şef de echipă, şi a căzut de pe schelă în acea zi, l-a luat salvarea şi s-a internat în spital, şi astfel nu a mai venit după mine.

20 de ani de viaţă monahală pe 26 octombrie

Am stat cinci ani la Pângăraţi, iar în 1996 am mers împreună cu părintele stareţ Luca şi încă un călugăr la Popăuţi, Mănăstirea voievodală ctitorită de Ştefan cel Mare. După doi ani am fost numit stareţ al Mănăstirii Zosin, unde îndeplinesc şi astăzi această ascultare. Este mai mult o ascultare decât o funcţie, pentru că noi, călugării, formăm garda de onoare a lui Hristos. Pe 26 octombrie se împlinesc 20 de ani de când sunt în Mănăstire. Iar unui ostaş când i se ordonă să meargă în altă parte, fără murmur de împotrivire trebuie să execute ordinul.

150 de miliarde de lei vechi investiţi la Mănăstirea Zosin

După ce aţi devenit călugăr s-au modificat relaţiile cu membrii familiei? Reveniţi des în Darabani? 

Călugăr înseamnă om însingurat. Adevăratul înţeles al termenului, tradus din limba greacă înseamnă bătrân frumos, înţelept. Tatăl meu s-a împăcat, până la urmă, cu ideea că am plecat. Toţi oamenii ştiau că vreau să merg la Mănăstire şi s-au bucurat pentru mine. Revin rar în Darabani. Oarecum trebuie să te rupi de lumea aceasta. Ne lepădăm de lume, dar de modul de vieţuire, pentru că tot între oameni trăim. De exemplu, internetul este bun dacă ştii ce să alegi de acolo. Internetul este ca un bazar, fiecare îşi ia ce doreşte. Până în prezent nu ne-au sprijinit foarte mult instituţiile statului. Ministerul Culturii şi Cultelor ne-au dat 5 miliarde de lei vechi, dar aici s-au investit până acum peste 150 de miliarde. Restul banilor au venit de la credincioşi.

Aţi slujit în Darabani? Ţineţi legătura cu feţele bisericeşti din zonă?

Am oficiat puţine slujbe în Darabani, pentru că aici la Zosin suntem doar doi slujitori. În primii şapte ani de zile eram singurul preot de aici. Dacă plecam duminica sau într-o altă zi de sărbătoare, trebuia să pun un alt preot în loc. Cu preoţii din zona oraşului Darabani mă înţeleg foarte bine. Părintele Pînzariu mi-a fost duhovnic aproape un an de zile, şi cu familia sa mă vizitam, fiind vecini. Pe părintele Avîrvărei îl cunosc de când era elev la Seminar, iar apoi a fost hirotonit preot la Lişmăniţa şi apoi a venit la Darabani.

„Sunt doar o unealtă în mâna lui Dumnezeu”

Aţi devenit stareţ la 22 de ani, o vârstă foarte fragedă, iar din discuţiile pe care le-am avut cu unii preoţi, mulţi dintre ei vă văd un viitor ierarh.

Veniamin Costache a ajuns Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei la 23 de ani, dar eu nu pot să mă compar cu el. Eu mă văd doar ceea ce sunt, de fapt ce a vrut Dumnezeu să fiu. Nu tind spre nimic altceva, ci dau slavă lui Hristos. Sunt doar o unealtă în mâna Lui, cu care Dumnezeu lucrează. Prin ce am realizat aici nu vreau să mă slăvesc eu, ci pe Hristos. Am vrut să avem şi noi un loc emblematic care să ne definească pe noi, botoşănenii, să nu parcurgem sute de km până la o mănăstire mare, impunătoare. Nu am construit numai eu, ci am primit ajutor de la bunul Dumnezeu, Maica Domnului şi toţi sfinţii şi credincioşii. Eu am ajuns accidental stareţ la 22 de ani, pentru că înaintea mea au fost doi stareţi care nu prea şi-au făcut treaba, iar Mitropolitul i-a spus părintelui stareţ Luca să propună pe cineva, ştiind că formează ucenici buni. Am plecat capul şi am mers înainte. Am primit acest jug pentru că ascultarea este scara spre cer, face imposibilul posibil.

Părinte, credeţi că Mănăstirea din Eşanca este o confirmare a credinţei locuitorilor din zonă sau este menită a creşte religiozitatea oamenilor?

Era necesară o Mănăstire în locurile acelea, pentru că din apropiere s-a ridicat Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, cel mai recent sfânt canonizat. Era necesar să apară şi o Mănăstire în locul de unde s-a ridicat acest luceafăr. Marele merit al formării dărăbănenilor, al înclinaţiei şi al dragostei pe care o au pentru Mănăstire se datorează părintelui Dumitru Babula, care mereu în predicile sale vorbea de monahi şi de Mănăstiri. Şi părinţii actuali se ocupă, dar dacă eu nu mai sunt acolo nu mai am de unde să ştiu care mai este legătura dintre parohii şi mănăstiri. Dar cred că şi acum este una foarte frumoasă pentru că se vede…

…Cu toate acestea, impresia mea este că în localităţile dintre Darabani şi Rădăuţi-Prut locuitorii foarte puţin conştientizează că în ultimul secol s-a ridicat dintre ei un sfânt.

Ar trebui mult mai mult preţuit Sfântul acesta. Domnul Andruşca, care vine des pe la noi, tot timpul aminteşte şi totodată cu convingere deplină că simte ocrotirea Sfântului Ioan Iacob Hozevitul în zonă. Din păcate, să ştiţi că acest fenomen nu este întâlnit în preajma tuturor locurilor sfinte. În apropierea Mănăstirii Putna, a Mănăstirii Pângăraţi şi a multor alte mănăstiri, nu toţi locuitorii ştiu să preţuiască aceste locuri. La Pângăraţi veneau oameni din Bacău, de la 80-90 de kilometri, duminică de duminică erau la biserică, iar oamenii care stăteau acolo lângă Mănăstire, la o sută de metri, nu veneau.

„Ne-am abătut foarte mult de la credinţă”

Credeţi că locuitorii nordului judeţului Botoşani se vor închina vreodată la moaştele Sfântului Ioan Iacob Hozevitul la ei acasă?

Este o întrebare foarte grea. Dacă ne vom întoarce cu toată fiinţa spre credinţa în Dumnezeu. Şi dacă vom fi mereu pe măsura credinţei, pentru că dacă ar citi toţi oamenii poeziile Sfântului Ioan Iacob, care sunt cuprinse în cărţile „Dor de pustie, dor de cer”, „Din Ierihon către Sion”, „Hrană Duhovnicească”. Dacă vor citi toţi oamenii aceste cărţi îşi vor da seama de dorul şi de preţuirea pe care o avea Sfântul Ioan Iacob faţă de consătenii lui, faţă de credincioşii din Moldova. Ar trebui să acordăm o atenţie mult mai sporită credinţei. Vedeţi aceste vremuri de secetă, ne plângem foarte mult că nu plouă, că nu avem, şi tot căutăm noi justificări şi explicaţii, din acestea laice. Dar adevăratul răspuns şi adevărata explicaţie este că ne-am abătut foarte mult de la credinţă. Foarte mult ne-am abătut de la îndatoririle noastre creştine. Dumnezeu ne încearcă cu aceste pedepse, noi merităm să fim pedepsiţi mai mult, dar Hristos este iubitor de oameni şi nu ne pedepseşte atât de mult cât merităm.

Care au fost cele mai importante locuri pe care le-aţi vizitat ca pelerin şi care au fost cele mai importante evenimente din viaţa bisericii la care aţi luat parte?

Cele mai importante locuri în care am fost ca pelerin sunt bineînţeles Ierusalimul, Ţara Sfântă, locul unde Dumnezeu a vieţuit ca om între oameni şi unde s-a întrupat pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire şi de asemenea Sfântul Munte Athos. Ca momente în viaţa bisericii, sunt foarte multe. Sfinţiri de biserici şi de Mănăstiri, hramuri, şi alte evenimente deosebite, simpozioane, colocvii. Dar cred că cel mai frumos moment este întâlnirea cu Dumnezeu în chip euharistic, în Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Ne întâlnim cu Mântuitorul în chip tainic, dar în chip desăvârşit când ne împărtăşim cu El. Acesta este cel mai frumos moment din viaţa bisericii, pentru că aşa cum spunea un mare teolog al secolului trecut, „Văd în potir întreaga împărăţie a lui Dumnezeu”. Când privesc jertfa euharistică a Mântuitorului din Sfântul Potir văd întreaga euharistie.

Îmi place să peregrinez, am fost şi în Rusia la Moscova, la Believo, la Sfântul Serafim de Sarov, am vizitat Ucraina cu lavra Pecerska din Kiev, cu lavra Poceaev, Mănăstirea Bănceni. Am vizitat şi în Basarabia mai multe mănăstiri, chiar avem o legătură foarte apropiată, de suflet cu Mănăstirea Zăbriceni din raionul Edineţ, cu părintele stareţ de acolo. Cu părintele m-am cunoscut mult mai târziu, cu 7 ani în urmă, fiind numit stareţ în aceeaşi zi când am fost numit şi eu. El este cu doi ani mai mare şi avem o relaţie duhovnicească foarte bună cu Mănăstire Zăbriceni.

Apoi am vizitat Grecia de mai multe ori şi mi-au plăcut foarte mult locurile şi sfinţii mari ale căror Sfinte Moaşte se află pe teritoriul Greciei. Cu doi ani în urmă am vizitat şi Italia. Episcopul Siluan al românilor ortodocși din Italia numeşte pe drept cuvânt, Roma cetate sfântă. Acum predomină catolicismul, dar acolo au murit sute de mii de martiri, s-au jertfit pentru Hristos. Am vizitat Vaticanul, mormintele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. M-am închinat la moaştele unor sfinţi foarte importanţi, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigore Teologul şi mulţi alţi sfinţi importanţi din viaţa bisericii noastre. Apoi am fost la Bari, unde se află mormântul Sfântului Nicolae. Am ajuns şi la giulgiul de la Torino.

„Iubiţi Altarul, că de la Altar va curge lapte şi miere”

Sunt îndreptăţiţi grecii să afirme că suntem mai puţin credincioşi decât ei?

Nu! Mult mai multă evlavie se află la noi, decât la greci. Din păcate sau din fericire, asta este realitatea. Grecii s-au laicizat foarte mult, şi treptat au ajuns să denatureze mult rânduielile vieţuirii creştinilor, în mod special, şi rânduielile bisericii în mod general. La ei slujbele sunt foarte comprimate şi foarte rapide, şi se termină foarte repede. Asta arată o comoditate foarte mare care din păcate nu dă rezultate bune. Vedeţi, atunci când mergi la o petrecere simţi nevoia să stai cât mai mult, să te bucuri cât mai mult de momentul respectiv, aşa şi la biserică trebuie să simţi. În Liturghie se derulează întreaga viaţă a Mântuitorului Iisus Hristos. Cum poţi să comprimi acest proces atât de important şi atât de lung într-un timp atât de scurt? Scade intensitatea duhovnicească şi intensitatea evlaviei care ar trebui să o aibă omul faţă de acest eveniment.

Un duhovnic din Sfântul Munte Athos spunea: „Dacă noi, preoţii monahi, vom sta în Mănăstire şi ne vom face datoria noastră la modul cel mai atent, chiar dacă vom încuia porţile vor veni oamenii şi ne vor arunca mâncarea peste gard. Nu vom muri de foame. Dumnezeu le va porunci să vină să ne arunce mâncarea peste gard. Dar dacă noi nu ne vom face datoria şi ne vom abate de la rânduieli, atunci vom sta cu porţile deschise şi vom umbla prin lume muritori de foame”. Părintele Cleopa, în alţi termeni, ne spunea mereu: „Iubiţi Altarul, că de la Altar va curge lapte şi miere”. Altarul este un izvor de binecuvântări. Dacă noi vom iubi cu adevărat Altarul, vom merge la biserică şi ne vom ruga cu toată credinţa şi cu toată fiinţa lui Dumnezeu şi nu vom fi credincioşi, doar aşa, de Paşti, de Crăciun şi de alte sărbători, atunci altfel ar sta lucrurile.

Noi ne-am declarat la recensământ 89% creştini, dar practicanţi sunt maxim 5%. Ne plângem că trăim greu, că este criză. Acum e bine de trăit comparativ cum au trăit moşii şi strămoşii noştri. Noi trăim acum zile foarte bune, ar trebui să-i mulţumim zi şi noapte lui Dumnezeu. Gândiţi-vă că înaintaşii noştri numai bine se întorceau dintr-un război şi iar suna goarna şi din nou evacuări şi din nou mutări…. La noi acum este o libertate deplină, dar din păcate, acum se constată un aspect trist, dureros. Eu merg la biserică de înainte de 1989, e drept că biserica din Darabani nu era atât de plină cum este acum, dar oamenii cu toate că erau opriţi să meargă la biserică mergeau într-un număr mult mai mare faţă de astăzi când este libertate deplină şi ai voie să-ţi manifeşti credinţa.

Atunci când aţi vorbit despre Italia aţi adus aminte despre martirii din primele veacuri creştine. Astăzi, avem şi noi martirii noştri contemporani. Una dintre întrebările frecvente care le primesc de la colegi, dar nu numai, este de ce martiri precum părinţii Ilie Lăcătuşu, Arsenie Boca sau Arsenie Papacioc au deja icoană şi acatist dar nu sunt canonizaţi?

Aceasta este o problemă foarte sensibilă a ucenicilor mai râvnitori, mai evlavioşi ai acestor părinţi. Nu este bine să te grăbeşti. Am fost la Mănăstirea Optima acum doi ani, la 300 de km de Moscova, fiind o Mănăstire foarte importantă în istoria monahismului rusesc, cu o foarte puternică semnificaţie. Acolo, cu zece ani în urmă au fost martirizaţi 3 călugări în noaptea de Înviere. S-a dus să tragă clopotele primul, paracliserul, şi a fost ucis de un satanist, s-a dus al doilea să vadă de ce nu pornesc clopotele, l-a ucis şi pe acela. S-a dus al treilea şi l-a ucis şi pe el. Văzând că nu se întoarce nici unul atunci şi-au dat seama că este o problemă. Ei au fost ucişi pentru credinţă şi pot fi trecuţi în rândul sfinţilor oricând. Sunt înmormântaţi într-un Paraclis, dar nu sunt canonizaţi, cu toate că ar fi îndreptăţiţi. S-a spus că se mai aşteaptă dovezi şi mărturii. Şi la noi ar trebui să mai aşteptăm dovezi şi mărturii şi să nu ne grăbim. Sfântul Ştefan a fost canonizat după 500 de ani de la moarte cu toate că era considerat sfânt încă din timpul vieţii. Foarte mulţi sfinţi au fost canonizat la mulţi ani după moarte, Sfântul Calinic de la Cernica a fost canonizat în 1952, şi mulţi alţii. La noi anumiţi oameni cu slăbiciuni sufleteşti sau cu evlavie exagerată împart aceste lucruri. În evlavia noastră îi putem considera sfinţi, dar atâta timp cât Sfântul Sinod nu s-a pronunţat nu le putem face icoane sau acatiste. Sfântul Sinod este organul cel mai îndreptăţit să ia această decizie.

Revenind la zona oraşului Darabani, aveţi un mesaj pentru locuitorii de acolo?

Mesajul meu este acela de a căuta să păstrăm ceea ce moşii şi strămoşii noştri ne-au transmis şi ne-au predat cu multe sacrificii şi cu multă jertfă. Cu multă suferinţă au apărat şi au păstrat credinţa adevărată şi curată în Dumnezeu. În primul rând cred că Sfântul Ioan Iacob se întoarce acolo în raclă, la figurat vorbind, şi este supărat pe localnici pentru că deja în zonă au apărut foarte mulţi sectari, care ar trebui ignoraţi şi poate că nu ar trebui să cedăm atât de uşor în faţa problemelor mai dificile cu care ne confruntăm. Chiar dacă zona Darabaniului este una mai defavorizată d.p.d.v. economic, asta nu ne îndreptăţeşte să ne lepădăm de credinţă. Sfântul Ioan Botezătorul, când propovăduia Evanghelia şi Botezul la râul Iordanului spunea: „Pocăiţi-vă!”, dar nu le spunea lepădaţi-vă de iudaism sau de altceva, pur şi simplu pocăiţi-vă, adică îndreptaţi-vă viaţa cu adevărat.

Au venit aceşti oameni fără nici o pregătire teologică, care până mai ieri erau tractorişti sau cizmari şi au devenit acum pastori şi spun aşa de tare că s-au luminat şi aşa de tare îl simt pe Dumnezeu. Dar de ce nu l-au simţit şi când erau la ortodocși? Nu te-a oprit nimeni să mergi la Biserică, nu te-a pus nimeni să bei, să fumezi, sau să desfrânezi. Doar nepăsarea şi necredinţa ta te-a pus să faci lucrurile acestea, nu ortodoxia este de vină. Când tu ai întors spatele ortodoxiei şi începi să arunci cu noroi că sunt anumite slăbiciuni în sânul bisericii, atunci este foarte grav. În zona Darabaniului au apărut şi două biserici pe stil vechi, iarăşi un lucru dureros şi trist. Un mesaj al meu pentru dărăbăneni este de a nu se duce acolo, Doamne fereşte, că este o mare diferenţă între noi şi cei pe stil vechi. Cu toate că au aceeaşi biserică, preoţi la fel, toate obiectele de cult nu au ce căuta acolo atâta timp cât ei s-au rupt şi nu mai fac ascultare faţă de Sfântul Sinod. Cu toate că ei aduc mărturii şi argumente foarte multe, nu au nici o legătură cu noi. Mesajul meu pe care îl transmit credincioşilor este să se apropie mai mult de credinţă, mai mult de biserică şi să fie creştini nu doar cu numele, ci şi cu fapta.

„Un Domn, o credinţă şi un botez”

Aţi afirmat că foarte mulţi oameni au întors spatele credinţei. Ce i-ar determina să se întoarcă din nou cu faţa către Dumnezeu?

Foarte multe secte au luat amploare, au apărut nu ştiu câte case de adunare în Darabani şi asta este o mare durere. Ce i-a determinat? Lipsa de credinţă. Un mare duhovnic al zilelor noastre spunea că sectarii nu fac altceva decât să strângă gunoaiele din curtea bisericii. Cei care nu înţeleg ce se întâmplă în ortodoxie se duc la sectari. Pe de altă parte, vedeţi că anumite păsări culeg viermii sau cariile care dăunează copacilor. Cam aşa fac şi sectarii, care nu fac altceva decât să facă curăţenie în curtea bisericii. Cât de păcătos ai fi ca om, dacă rămâi în Biserică ai şansa oricând în viaţa ta, mai de vreme sau mai târziu, să te trezeşti, să conştientizezi că ai greşit, şi să-ţi dobândeşti iertarea şi mântuirea prin spovedanie şi căinţă sinceră şi curată.

Tocmai de aceea, diavolul caută să-i rătăcească, să-i atragă dinspre adevăr. Vedeţi că noi îi apreciem mult şi spunem ce oameni curaţi şi drepţi, dar ei acum nu mai sunt curtaţi de diavol pentru că ei sunt în afara bisericii. Ei s-au lepădat de Hristos pentru că Mântuitorul a spus: „Un Domn, o credinţă şi un botez”. Noi avem credinţa noastră de două mii de ani, păstrată de înaintaşii noştri şi noi acum ne lepădăm de ea? Tăiem totul cu condeiul şi mergem şi apreciem o credinţă care are 100 sau 200 de ani şi vine de peste mări şi oceane? Numai cu credinţa dreaptă şi curată vom reuşi să facem faţă tuturor necazurilor. Numai prin puterea lui Dumnezeu conducătorii noştri au reuşit să apere această ţară de cotropitori, ţară care a fost şi este încă rănită de foarte mulţi duşmani, în ghilimele, dar şi în realitate, de fapt.

Articol: Alexandru AIOANEI, Lucian BĂLĂUCĂ. Sursa: Darabaneni.ro