DIVERSE | Virusul West Nile – cum se manifestă această boală transmisă de țântari
Virusul West Nile poate provoca boli neurologice si deces in randul oamenilor. Acesta este intalnit de obicei in Africa, Europa, Orientul Mijlociu, America de Nord si Asia de Vest.
Virusul este mentinut in natura printr-un ciclu care implica transmiterea intre pasari si tantari. Oamenii, caii si alte mamifere pot fi infectati. Pasarile sunt gazdele-rezervor ale virusului.
Virusul West Nile este un membru al genului Flavivirus si apartine complexului antigenic al encefalitei japoneze din familia Flaviviridae.
El a fost izolat pentru prima data intr-o femeie in districtul West Nile din Uganda in 1937. Infectiile umane care pot fi atribuite virusului au fost raportate in multe tari din intreaga lume pentru mai mult de 50 de ani.
Cele mai mari focare epidemice au avut loc in Grecia, Israel, Romania, Rusia si Statele Unite ale Americii. Locatiile focarelor se gasesc pe principalele rute de migratie ale pasarilor.
Infectia in randul oamenilor este cel mai adesea rezultatul muscaturilor de tantari infectati. Tantarii se infecteaza atunci cand se hranesc cu sangele pasarilor contaminate.
Virusul ajunge apoi in glandele salivare ale tantarilor. In cele din urma, datorita unor muscaturi de tantari, virusul poate fi injectat in oameni si in animale, unde se poate inmulti si poate provoca eventuale boli.
De asemenea, virusul poate fi transmis prin contactul cu alte animale infectate, prin intermediul sangelui lor sau al altor tesuturi.
O proportie foarte mica din infectiile umane au avut loc prin intermediul unui transplant de organe, al transfuziilor de sange sau al laptelui matern. Exista un caz raportat de transmitere transplacentara (de la mama la copil) al virusului West Nile.
Pana in prezent, nicio transmitere a virusului West Nile de la om la om prin contact accidental nu a fost documentata si nu a fost raportata nicio transmitere catre ingrijitorii medicali atunci cand au fost luate masurile standard de precautie pentru controlul infectiilor.
Transmiterea virusului catre asistentii medicali de laborator a fost raportata.
Simptome
Infectia cu virusul West Nile este fie asimptomatica, in aproximativ 80% dintre cazurile persoanelor infectate, fie poate duce la febra West Nile sau boala severa West Nile.
In jur de 20% dintre cei care devin infectati cu acest virus vor dezvolta febra West Nile. Simptomele includ febra, dureri de cap, oboseala, greata, varsaturi, dureri generalizate, uneori si eruptie cutanata (pe trunchiul corpului) si ganglioni limfatici umflati.
Simptomele bolii severe (numita si boala neuroinvaziva, precum encefalita sau meningita West Nile sau poliomielita West Nile) includ dureri de cap, febra ridicata, rigiditate la nivelul gatului, stupoare, dezorientare, coma, convulsii, slabiciune musculara, paralizie.
Se estimeaza ca aproximativ 1 din 150 de persoane infectate cu virusul West Nile va dezvolta o forma mai severa a bolii.
Boala severa West Nile se poate manifesta la oamenii de orice varsta. Totusi, persoanele cu varsta de peste 50 de ani si unele persoane imunocompromise (precum pacientii cu transplant) prezinta cel mai mare risc de a deveni grav bolnave atunci cand sunt infectate cu acest virus.
Perioada de incubatie dureaza de obicei intre 3-14 zile.
Diagnostic
Virusul West Nile poate fi diagnosticat cu ajutorul unor diferite teste:
• seroconversie a anticorpilor IgG (sau o crestere semnificativa a titrului de anticorpi) in doua esantioane de ser colectate la un interval de o saptamana cu ajutorul testului imunoenzimatic ELISA (enzyme-linked immunosorbent assay);
• captare de anticorpi IgM prin metoda imunoenzimatica ELISA;
• teste de neutralizare;
• detectare virala prin transcriere inversa a reactiei de polimerizare in lant (PCR);
• izolarea virusului din cultura celulara.
Anticorpii IgM pot fi detectati in aproape toate probele de lichid cefalorahidian (LCR) si in esantioanele de ser primite de la pacientii infectati cu virusul West Nile la momentul prezentarii lor clinice. Anticorpul IgM seric poate persista pentru mai mult de un an de zile.
Tratamentul este de sustinere pentru pacientii cu infectie neuroinvaziva cu virus West Nile, ce implica deseori spitalizare, administrarea de fluide intravenoase, suport respirator si prevenirea unor potentiale infectii secundare. In prezent, nu exista niciun vaccin disponibil pentru oameni.
Preventie
Datorita faptului ca focarele epidemice ale virusului West Nile in randul animalelor preceda cazurile umane, instituirea unui sistem activ de supraveghere a sanatatii animalelor pentru a detecta cazurile noi la pasari si la cai este foarte importanta.
Acest lucru este esential pentru furnizarea de avertizari timpurii pentru autoritatile veterinare si umane de sanatate publica.
Au fost elaborate vaccinuri pentru cai. Tratamentul este de sustinere si in conformitate cu practicile veterinare standard pentru animalele infectate cu un agent viral.
Reducerea riscului de infectie la oameni
In absenta unui vaccin, singura modalitate de a reduce infectia la oameni este prin cresterea gradului de constientizare a factorilor de risc si prin educarea oamenilor privind masurile pe care le pot lua pentru a reduce expunerea la virusul West Nile.
Este important sa se evite expunerea la intepaturile de tantari. Eforturile de a preveni transmiterea virusului West Nile trebuie sa se concentreze mai intai pe protectia personala si comunitara impotriva muscaturilor de tantari prin folosirea plaselor de tantari, a insecticidelor, prin purtarea de imbracaminte de culoare deschisa (camasi si pantaloni cu maneci lungi) si prin evitarea activitatilor in aer liber cand tantarii sunt cei mai activi.
Manusile si hainele de protectie trebuie purtate atat in timpul contactului cu animalele bolnave sau cu tesuturile lor, cat si in timpul procesului de sacrificare a acestora.
Un alt lucru esential consta in reducerea riscului de transmitere prin transfuziile de sange si prin transplantul de organe.
Restrictiile privind donarea de sange si de organe, precum si testele de laborator trebuie luate in considerare in momentul aparitiei unui focar epidemic in zonele afectate, dupa evaluarea situatiei epidemiologice locale sau regionale.
