Cuviosul Antonie de la schitul Iezeru-Vâlcea era originar din unul din satele Olteniei. Venit pe lume într-o familie de creştini cu frica lui Dumnezeu el a mers la multele mănăstiri şi schituri din zonă. Cu această ocazie a văzut vieţuirea aleasă a călugărilor din aceste aşezări monahale şi a început să dorească să devină asemenea lor. Pătruns de dorul după îngerescul chip al călugăriei şi la îndemnul egumenului de la schitul Iezeru-Vâlcea, a intrat ca frate în acest aşezământ. A fost călugărit primind numele de Antonie. Fiind atras de viaţa din liniştea pădurii, asemenea altor numeroşi sihastrii, cu „încredinţare de sus” şi cu binecuvântarea egumenului, în anul 1690 s-a retras la câţiva kilometri de schit, în muntele Iezeru. Cobora numai la duminici şi sărbători la schit, pentru a asculta Sfânta Liturghie şi a se împărtăşi. Pentru toate aceste osteneli, cuviosul a primit de la Dumnezeu darul vederii înainte şi al vindecării suferinţelor omeneşti. De aceea, mulţi credincioşi, atât din Oltenia, cât şi de peste munţi (Transilvania) veneau la chilia sa pentru a-i asculta învăţăturile şi a primi binecuvântare. Prin anul 1700, schitul Iezeru, care era ctitoria domnitorului Mircea Ciobanul şi al soţiei sale doamna Chiajna, se afla în paragină. La îndemnul şi cu ajutorul său, episcopul Ilarion a refăcut biserica de piatră şi chiliile, între anii 1700-1705. Cunoscându-i vieţuirea sfântă s-au strâns în jurul său mai mulţi ucenici, cărora cuviosul, de câte ori cobora din munte la schit, le dădea sfaturi folositoare pentru suflet. Dintre aceştia cel mai apropiat era Nicolae din Teiuş, care a devenit apoi preot şi duhovnic în schit. Dupa 28 de ani de viaţă aspră, în nevoinţă şi sihăstrie, avându-l alături în ultimele clipe pe acest ucenic iubit (care-l îngrijise de altfel, mai multe zile către sfârşitul vieţii), cuviosul Antonie s-a mutat la Domnul, în jurul anului 1714. A fost înmormântat în uşa paraclisului săpat de el, cu mare evlavie de toată obştea schitului Iezeru şi plâns de numeroşii credincioşi veniţi de pretutindeni. Chiar şi după moarte credincioşii n-au încetat să vină la chilia sa pe care o numeau „Peştera Sfântului Antonie” şi să-l cinstească, ca pe un sfânt ridicat de Dumnezeu din neamul lor. Despre viaţa şi nevoinţele sale a scris, la câţiva ani după moartea lui, ucenicul său „duhovnicul Nicolae Ierei din Teiuş”. Pentru toate acestea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sinodală din 20 iunie 1992, a hotărât trecerea sa în rândul sfinţilor. De atunci, el este pomenit în fiecare an, cu mare cinste, la 23 noiembrie.
