157 de ani de la nașterea pictorului Ştefan Luchian – ,,poetul plastic al florilor”

Ștefan Luchian, considerat „Poetul plastic al florilor” și unul dintre cei mai importanți pictori români, este un exemplu fascinant de geniu artistic. Născut pe 1 februarie 1868, în localitatea Ștefănești din nordul Moldovei, Luchian provenea dintr-o familie înstărită, iar vocația sa artistică s-a manifestat încă din copilărie. Împotriva dorinței mamei sale de a-l vedea urmand o carieră militară, Ștefan Luchian s-a dedicat pasiunii sale pentru pictură, înscriindu-se la Școala de Arte Frumoase și la Conservator.

În această perioadă, mentorul său a fost marele Nicolae Grigorescu, care l-a îndrumat și i-a încurajat dezvoltarea stilului propriu. Luchian a fost profund influențat de Grigorescu, dar a reușit să aducă o notă personală în lucrările sale. Un moment definitoriu în cariera sa a fost atunci când Grigorescu l-a numit succesorul său, exclimând: „În sfârșit am și eu un succesor!”

Luchian a fost un artist modern, cunoscut pentru peisajele sale și natura moartă, fiind unul dintre inițiatorii „Expoziției artiștilor independenți” din 1896. Printre trăsăturile care îl caracterizau, Tudor Vianu sublinia o melancolie unică, combinată cu o viguroasă autoritate și o sensibilitate profundă.

Din păcate, în 1900, artistul a fost diagnosticat cu scleroză multiplă, o boală cronică care i-a afectat capacitatea de a se mișca. Chiar și în fața suferinței extreme, Luchian a continuat să picteze, adaptându-se condiției sale prin legarea pensulei de încheietura mâinii. Aceasta a fost perioada în care a creat unele dintre cele mai emoționante lucrări ale sale.

În ultimele sale zile, pictorul a fost vizitat de marele compozitor George Enescu, care i-a cântat la vioară timp de două ore, într-o atmosferă încărcată de tăcere și emoție. Ștefan Luchian a murit în 1916, lăsând în urmă un patrimoniu artistic inestimabil.

Postum, în 1948, a fost ales membru al Academiei Române, iar numele său trăiește astăzi printr-o școală de artă din Botoșani. Moștenirea sa rămâne un simbol al măreției și dedicării artistice, iar „Poetul plastic al florilor” continuă să inspire generații de artiști.

A urmat cursurile Liceului ”Sf. Sava” şi pe cele ale Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti (1885-1889), frecventând, în paralel, şi clasa de flaut de la Conservatorul din Bucureşti, conform dicţionarului ”Membrii Academiei Române” (Editura Enciclopedică/Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003). Discipol al lui Nicolae Grigorescu, Ştefan Luchian s-a remarcat din tinereţe prin talentul cu care desena sau picta îndeosebi peisaje sau flori.

Şi-a continuat studiile la München, la Academia de Arte Frumoase, şi la Academia Julian din Paris (1891-1892), unde a fost atras îndeosebi de creaţia lui Lacroix şi Courbet şi unde a asimilat şi experienţa impresionistă.Străbătută de o puternică emoţie, de un cald umanism, simplă şi rafinată totodată, arta lui Ştefan Luchian reprezintă un moment de seamă în dezvoltarea picturii moderne româneşti, artistul fiind personalitatea care a dominat pictura românească de la începutul secolului XX, continuând calea deschisă de Nicolae Grigorescu şi de Ion Andreescu. A fost în egală măsură peisagist, portretist, autor de compoziţie şi naturi statice – îndeosebi flori, ridicând acest gen la un înalt nivel de abordare artistică.

Dintre operele sale, executate în diverse tehnici şi de o tematică diversă, amintim: peisajele ”Ultima cursă de toamnă” (1892), ”Margine de crâng” (1903), ”Marea Neagră la Tuzla” (1904), ”Sălciile de la Chiajna” (1906), ”Fântâna de la Brebu” (1908), ”După ploaie” (1909), ”Moara de la poduri” (1909), ”Pe dealul Hinganilor” (1909), ”Vara” (1912); portretele ”Safta florăreasa” (1901), ”Moş Nicolae Cobzarul” (1906); compoziţiile şi naturile statice ”Dumitriţa” (1904), ”Părăluţe” (1907), ”Garoafe” (1907), ”Flori de tufănică” (1908), ”Anemone” (1910), ”Trandafiri” (1910), ”Maci” (1910); autoportretele (”Un zugrav”’, 1907 etc.). A evocat Războiul de Independenţă (1877-1878) în picturi de tinereţe, de mici dimensiuni, intitulate ”Roşior” sau ”Soldaţi atacând”.

A realizat picturile interioare ale Bisericii ”Sf. Alexandru” din Alexandria, construită la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Atins de o maladie necruţătoare, Ştefan Luchian ajunsese să picteze în ultima vreme cu pensula legată de încheietura mâinii. A murit la 7 iunie 1916 la Bucureşti şi a fost înmormântat în Cimitirul Bellu.

A fost ales, la 28 octombrie 1948, membru post-mortem al Academiei Române. (Text: Agerpres, Foto: stefanluchian.ro, picturi.art-zone.ro)