Începutul secolului XIX a fost marcat de una din cele mai grave probleme din istoria României: lipsa pământului pentru țărani. Recensământul din 1905 a relevat că 0,5% din gospodăriile rurale(5000) dețineau 60% din terenul arabil adică 6.450.000 de ha., în timp ce 921.000 aveau 4.150.00 de ha., 24% dintre gospodăriile țărănești erau complet lipsite de pământ, iar 34% aveau sub 3 ha., neputându-și asigura traiul zilnic conform istorie-pe-scurt.ro.
Oamenii politici, obsedați de ideea ”propietății sacre și inviolabile” au ignorat în mare parte această problemă. În toamna lui 1905 regele Carol a făcut o vizită la Dorohoi unde ”primirea de acolo a fost emoționantă și pitorească, deoarece 6000 de țărani și tărănci în frumoasele și bogatele lor costume populare au format un șir neîntrerupt și după aceea au defilat în fața mea”. Aparent totul era bine, dar Nicolae Iorga îi descrie pe participați ca pe niște ”tărani de operetă”, aduși de autorități pentru a face pe plac bătrânului suveran. Datorită situației grave deseori izbucneau răscoale, însă regele considera că erau doar manevre ale partidelor din opoziție care doreau puterea. Răscoalele ajunseseră să fie chiar banale în ochii autorităților.
Pe 8 februarie 1907, în satul Flămânzi din județul Botoșani se produce o astfel de răscoală. În acea atmosferă tensionată, când țăranilor le ajunsese cuțitul la os, prezența unor agitatori în lumea satelor sau doar ideea că ar exista îndemnul de ridicare la luptă, a avut un mare impact psihologic. Acești agitatori erau ”studenți”, care în 1906 manifestaseră pentru apărarea limbii române și erau luminătorii satelor. Nicolae Iorga remarca: ”într-o mentalitate stăpânită de superstiții (studentul) începu să apară ca mântuitorul revoluționar real sau închipuit… care umbla țara călare în toiul nopții ca să aducă noul crez de mântuire”. O bună parte a intelectualilor: Iorga, Caragiale, Coșbuc, Ioan Cantacuzino, Vasile M. Kogălniceanu, se solidarizează cu răsculații și cer să li se facă dreptate.
Când răscoala începe să se extindă, Austro-Ungaria a concentrat trupe în Transilvania, la granița cu România, iar ministrul de externe austriac a transmis Legației acestei țări la București o telegramnă în care se aprecia că țara sa nu poate rămâne indiferentă la aceste mișcări țărănești din România. În primăvara lui 1907 țara noastră era amenințată de o intervenție militară străină care se putea solda cu desființarea statului român. În fața tăvălugului devastator, guvernul conservator și-a depus demisia, iar Carol I i-a chemat la putere pe liberali. Pe 12 martie 1907 guvernul D.A. Sturdza depune jurământul. Generalul Averescu era ministru de război. Pe 13 martie majoritatea parlamentară conservatoare a primit cu aplauze noul guvern. Cu toții se temeau de situația din țară. Se fac promisiuni de reformă, dar principala problemă, lipsa pământului pentru țărani, rămâne fără soluție.
Peste ani Averescu avea să-și amintească: ”A început în nordul Moldovei, având un caracter antisemit. Cu cât se întindea mai la sud, cu cât pierdea acest caracter și lua pe cel agrar, alimentat de agitatori străini, iar aceștia se slujeau de agenți tineri pe care țăranii îi numeau studenți… Mi-am întocmit numaidecât planul de acțiune și în cursul unei singure săptămâni după punerea lui în aplicațiune, ordinea era restabilită. Prințul moștenitor de atunci, regretatul Ferdinand, era comandantul corpului 2 armată. Pentru ca familia regală să nu aibă niciun amestec cu acțiunea de potolire, am pus diviziile direct sub ordinele mele. Comunicam personal prin poștă, telegraf și telefon cu comandanții de divizie. Au fost incendieri, omoruri, schingiuiri, violuri de femei și fete, în sfârșit orori. Cum am aflat de acest lucru, am dat ordin prin telegraf a pune capăt oricărei acțiuni de reprimare fără aprobarea mea personală. Am putut, găsindu-mă în mijlocul unei răzvrătiri de fapt și generale să ordon și să restabilesc ordinea repede și fără vărsări de sânge. Cu toate ororile din Oltenia, au pierit în aceste răscoale numai 2500 în toată țara, cuprinzând și militarii asasinați”.
Asupra numărului victimelor nu s-a putut conveni nici până azi. Ziarele vremii clamau 11.000 de morți. În 1912 când la putere erau conservatorii, s-a descoperit că circa 30 de dosare din 1907 dispăruseră de la Ministerul de Interne. Alexandru Marghiloman, minstrul de resort și Nicolae Filipescu, ministrul de Război i-au denunțat public pe liberali că în timpul guvernării lor din 1907-1910 au sustras dosarele privind instigațiile la răscoală ale liberalilor sau poruncile de măcelărire în masă a țăranilor. După cinci săptămâni de agitații, Marghiloman l-a chestionat pe rege despre situație. Carol I i-a răspuns: ”Dosarele sunt la mine”. Imediat conservatorii au renunțat la dezbaterile privind represiunea de la 1907.
O foarte acidă analiză a societății românești a fost făcută de I.L. Caragiale care a publicat broșura ”1907 din primăvară până în toamnă”. El nu a aprobat formele violente pe care le-a luat răscoala țăranilor, dar găsea unele explicații plauzibile: ” poate că nici într’un Stat, din Europa cel puțin, nu există atâta extravagantă deosebire între realitate și aparență, între ființă și mască”. Rădăcina răului se afla în faptul că țăranii nu aveau pământ și erau crunt exploatați de arendași. Din ”stoarcerea” muncii țăranilor ”a resultat și luxul nechibzuit al proprietarilor, și înavuțirea nemăsurată a arendașilor, și câștigurile enorme ale băncilor, și bacșișurile administrației publice și, mai încă, ridicarea mereu crescândă a veniturilor statului”. Lumea politică era redată astfel: „Administrația e compusă din două mari armate. Una stă la putere și se hrănește; alta așteaptă flămânzind în opoziție. Când cei hrăniți au devenit impotenți prin nutrire excesivă, iar cei flămânzi au ajuns la completă famină, încep tulburările de stradă… Plebea, clienții, cu studenții universitari și școlarii din licee, conduși uneori de profesori universitari, cer numaidecât răsturnarea guvernului.
Facțiunea de la putere, supranutrită, este incapabilă a mai ține pept torentului popular, adică facțiunii răsbite de foame; iar Regele, gelos de reputația europeană de liniște și ordine a Statului său, este silit să congedieze, avec force compliments, cabinetul, care avea aproape unanimități în Parlament, pentru a însărcina pe capul opoziției cu formarea unui nou cabinet, cu disolvarea Parlamentului și a tuturor consiliilor județene, urbane și rurale, cu convocarea colegiilor electorale pentru constituirea unui nou Parlament și unor noi consilii, – care toate, după bunele obiceiuri consacrate, sunt firește aproape unanime partizane ale noului guvern. Care va să zică, în loc să derive guvernul din majoritatea reprezentației naționale, derivă unanimitatea acesteia de la guvern”. Țara era dominată de corupție: „cu un zâmbet plin de amărăciune, românul numește țara lui patria bacșișului și hatârului”. Clasa politică, ruptă de realitățile din țară, s-a străduit după răscoală să găsească instigatori: ”Nu le vine politicienilor noștri să crează că dezastrul este urmarea fatală a sistemei lor politice, și’i caută explicația la chilometri departe, când, dacă ar fi în stare să se uite mai bine, ar putea-o găsi sub vârful nasului”
Problema agrară va rămâne fără rezolvare până la primul război mondial…
